Carmen Sorescu 
Bunica avea o vorbă de câte ori o vedea pe Eleonor: Săraca, nu are copii!
Lipsa progeniturilor era, se pare, cea mai mare tragedie. Iar eu la vârsta de zece ani când mi-am dat seama că sunt și eu fată și pot face copii eram deja sigură că voi avea și abia așteptam deși nu știam nimic despre. Eleonor era o femeie mignonă, frumoasă, puțin grăsuță, purta rochii cloș în buline și părul bucle mari până la umeri, o femeie ce părea puternică prin configurația robustă a corpului dar și a caselor, a terenurilor, a întregii averi pe care din moși-strămoși o deținea. Se născuse deci, foarte bogată, și cu toate astea bunica necontenit spunea de câte ori trecea pe strada noastră: Săraca, nu are copii! Nu neapărat mie, ci așa… mai mult un fel de jale în urma femeii. Vorbea ca pentru ea, ca pentru pământ, cu capul în jos: Săraca, săraca cine s-o ajute, ce se face fără copii… A fost la medici, i s-a descândat, a băut tot felul de ceaiuri, a schimbat și bărbatul, a fost la biserici, a dat acatiste, degeaba. Și îngâima toate astea în urma ei: Dă-i Doamne copii, dă-i Doamne copii, scote-o din sărăcie, numai Tu poți. Nimeni nu se punea cu Eleonor, câștigase toate procesele care i se deschisese pentru unele bucăți de pământ, dar și pe cele de calomnie, pentru că fusese jignită de multe ori, oamenii o urau pentru că era bogată și frumoasă. Eleonor era propriul ei scut, când trecea pe stradă se făcea liniște, toți se uitau după ea, nu o pătrundea nicio suliță, niciun cuvânt, devenise un fel de neom, și ea recunoștea că lipsa copilului o transformase într-o fiară. Și poate că s-ar fi liniștit dacă ar fi trăit undeva singură, departe de localități, pentru că oamenii îi alimentau acest gol numai prin simplu fapt că-i aduceau aminte. Toate erau bune și frumoase până când cineva întrerupea discuția și spunea: Lasă, Eleonor, că-ți vine și ție rândul, faci și tu copil! Da, da, spunea ea spășită. Iar asta o punea jos mai mult decât propria ei neputință, acest angajament față de oameni o dărâma. Aproape că ea nici nu mai conta, ea începea să fie mulțumită așa cum era, dar pe zi ce trecea lumea devenea mai agasantă, mulți veneau la poarta ei cu tot felul de rețete și nume de medici din diverse orașe.
De atunci mi s-a însuflețit frica de-a nu avea copii, imediat cum am terminat facultatea voiam să am o fetiță, mi se părea că fără ea viața mea va fi o tragedie, deși nici nu ridicasem bine ochii din cărți și tot ce voiam era să am o fetița. Nu știu cum s-a făcut dar în clipa de față chiar am o fetiță și îi dau dreptate bunicii, fără ea aș fi fost de-a dreptul săracă. Cât am contraface părți din viață, așa cum în cafea se mai pune năut, în chiftele pâine, cât ne-am falsifica și ne-am pune măști să arătăm o realitate mult mai frumoasă, cât ne-am frauda și ne-am minți, această sărăcie e la ea acasă ascunsă bine sub piele, nu ai ce să-i faci, nu se tratează cu nimic. Absolut nimic. Nu există recompensă sau despăgubire, nimeni și nimic nu dă gratificații pentru a acoperi acestă dezvelire, pentru că în fond, asta ești, fără copil, ești desculț, și nu doar sărac, ci din ce în ce mai sărăcit. Cu acest mare hău e greu de trăit, acel sens luat în derâdere, și mă gândesc la celebra expresia: copilul e sensul vieții, ironie făcută mai ales de aceia care nu au copii este pentru a mânji suprafața. Poate că tocmai de aceea și demistificarea, pentru a-și ușura povara lipsei, ei bine acel sens chiar există. Fără copil viața nu e decât un preș care acoperă gunoiul.
Revenind la luciul zilelor de azi, în pandemie cea mai mare distracție pentru mine a fost să intru pe site-ul Harvard University Press să văd ce studii s-au mai făcut: https://news.harvard.edu/gazette/story/2020/10/octopus-suction-cups-hold-its-taste-and-touch-sensors/
Încă din primele rânduri ei m-au trimis la un film documentar: https://www.youtube.com/watch?v=3s0LTDhqe5A&t=7s, care se termină cu moartea mamei și expulzarea progeniturilor. Și mă gândesc la inteligența acestei moluște capabilă să-și schimbe pielea, să se camufleze, să gândească tactici de vânătoare și de luptă, să lege prietenii stranii și care la un moment dat aproape inexplicabil e capabilă de sacrificiul suprem.
Probabil că tot natura selectează și impune acestor oameni care nu au copii o gândire radicală, continuitatea speciei umane merge și fără voi, spune în fundal vocea naturii. Fără doar și poate există un echilibru.
Există un timp pentru toate.
Viața e o capcană de sticlă. Iar visele se nasc din prea multe tristeți.
Morții sunt mai fericiți decât vii, ni se spune mereu. Dar nimeni nu vrea să moară. Iar împletitura în trei e mai sigură. Chiar dacă al treilea nu e om, e doar o carte sau poate întâmplare, iubire, supărare. Există un râu pe care l-am văzut cândva în tine, știu unde se varsă. Închid ochii și-l urmez. Chiar dacă ajung înapoi la mine, călătoria e totul. Nu sunt nici prea înger, nici prea diavol, nu vreau să mă pierd în niciuna din aceste lumi, îmi place granița-om. Pentru orice lucru este și o vreme de judecată, ni se spune mereu. Trăiesc într-o lume mizeră, mocirloasă, sunt la fel de murdară.
Toate la vremea lor, există un timp pentru arat, însămânțare, roade, dat foc la miriște, și tot așa, există un timp pentru orice va trebui să fie copt, important e să lucrezi pământul. Cam așa se întâmplă și când scrii, dacă-ți place munca, cu tot riscul spurcării pe mâini, pe tălpi; trebuie să scrii și să seci toate mlaștinile să faci un teren fertil. Cui îi place stă aici, pe acest câmp larg deschis și lucrează, cine nu, cumpără pâine direct de la magazin, nu-și mai bate capul sau mai bine zis, nu se mai dă cu capul de zidurile foii căutând-o pe Eleonor..
Zilele trecute chiar am făcut pâine, special ca să pot spune atât: Am făcut pâine! Și când mă gândesc că pentru bunica era ceva banal, parcă văd și acum tăvile imense pline de colaci. Nu cred că există ceva mai frumos pe lume decât să scoți din cuptor pâinea caldă. Bunica avea o mulțumire pe care numai acolo în fața cuptorului o vedeam, doar în acel loc ochii-i sclipeau, deși făcea pâine aproape zilnic, chipul ei era la fel de fericit mereu, mă gândesc că asta era una din marile ei bucurii. Marile mele bucurii nu au existat.
Da, e un timp pentru toate, dospitul, coacerea.
Eleonor spunea: Există un timp pentru toate, când ți se aruncă cu pietre, când le aduni. (Eclesiastul 3:5)
Și-mi amintesc ziua aceea de vară, când s-a făcut liniște în casă, pe stradă. Lumea dispăruse să-mi facă loc. Am ieșit tiptil și am cules pietrele. Erau multe, mai mici, mai mari, unele de pus în buzunar, altele abia le-am cărat. Le-am dus la adăpost într-o magazie lipită de casă, la un loc sigur și cald, acolo unde erau și animalele. Pietrele nu le hrăneam decât cu priviri, aveam un scăunel și așa cum bunica mulgea vaca și ne dădea să bem lapte, eu acum priveam pietrele și notam, fiecare ce dimensiunea avea, ce culoare, formă, le-am cântărit pe toate și depășeau cu mult greutatea mea. Aruncase ceva, era foarte bogat în pietre, mi-am zis. Și din acest hambar am făcut un fel de laborator, vedeam fiecare piatră ce conținea, știam ce are în miezul ei, și-mi aminteam exact ziua și momentul când fusesem lovită. Proverbul meu ar suna cam așa: ai grijă să nu arunci cu pietre în oameni, mai ales în aceia care știu să facă din ele cărți. Există un anotimp al pietrelor. Și așa cum spuneam, le-am catalogat pe toate, le-am lipit bilețele, așa cum se lipesc pe borcanele cu dulcețuri și le-am pus la păstrat, la dospit în cămară. Într-o zi voi deschide capacele, încă am răbdare, nu dau semne că s-au mucegăit, când va fi vremea se vor sfărâma singure ca niște cărbuni numai buni de pus pe foc. Dar înainte de asta voi scrijeli puțin câteva cuvinte, nu știu sigur, poate este un timp și pentru mine. Va fi un fel de primăvară, așa cum la arata brazdele negre ies de sub zăpadă și rândurile vor ieși din foi.
Mai devreme sau mai târziu, în fiecare femeie sălășluiește un fel de Eleonor, o femeie bogată care se deghizează vopsindu-și părul în toate felurile, care arată lumii că se pricepe la toate tocmai pentru a-și mai acoperi neputința, dar mai ales slăbiciunea, se arată mândră când de fapt e foarte tristă, capabilă de orice deformări ca să aibă copii. Eu am avut-o, știu de ce e în stare și chiar recomand să scotociți bine sub piele și să dați de ea, e acolo, Eleonor, un fel de vestă antiglonț.
Există un program: Life, unde pe un hectar de pădure, îngrădit, fără animale periculoase, cu un râu în interior, cu tot felul de ustensile la îndemână, legume, pomi fructiferi, un adevărat Rai, erau închiși tot soiul de oameni, tinere, adulți, bătrâni, familii. Trebuiau să-și facă adăposturi și să-și procure hrană vreme de-o lună. Ce-am făcut eu: am ajutat din prima zi o bătrână, am făcut coliba, am mâncat pește fiert, apoi a trecut un bărbat singur, mi-a zis să vin la casa lui, mult mai spațioasă și cu multă hrană, dar i-am zis să vină el la noi și a venit, încet, încet, ne-a ajutat să aveam o situație frumoasă. Însă eu am picat testul, bătrâna a trecut pentru că ea s-a ajutat de noi asigurându-și viața, bărbatul la fel își găsise femelă, iar eu am ținut viața pe loc, am hrănit o bătrână în loc să fac un copil. Rolul meu de la natură ca femeie adultă a eșuat. Mi s-a spus: nu ai perspectiva vieții, ai perspectiva morții. Nu investiți în moarte! Striga aplicația.
Până la urmă marea afacere, afacerea vieții e cum negociezi cu tine. Câtă sinceritate, câtă minciună, câtă îmbătare cu apă rece și câtă cu reverie. Balanța va indica foarte corect, dar important e să construiești sau să repari balanța acest instrument care zace în corp cu acele date peste cap. Ce dorințe am, cât sunt de reale, realizabile, cât sunt ale mele, cât ale altora, cât de paravan, imagine, vis. Și dacă aș reuși să despletec acest amalgam de emoții compleșitor care mușcă din zi de zi din mine așa cum desfăcea bunica firele de pe mosoare și le punea pe culori, aș ști clar. Eleonor avea de îndeplinit dorința lumii și asta devenea cu adevărat un obstacol în calea propriei sale vieți, ea se împiedica mereu de această cerere obsedantă care o măcina din ce în ce mai mult. Știu cât de greu este să îndeplinești dorințele altora. Când eram mică i-am spus mamei că eu nu am dorințe, numai că ea a spus că deocamdată are ea pentru mine. Trebuia să mă gândesc la un plan al meu, de vacanță, de școală, de viață, să-mi propun să iau note mari, premiul I, așa îmi spunea ea. Dar, departe de mine toate astea, nu că nu-mi dorisem așa ceva, nici prin cap nu-mi trecuse să iau note mari, dar se pare că așa trebuia să-i îndeplinesc ei dorința cu mintea și corpul meu ca și când ar fi fost pentru mine, dar nu era. Era ceva foarte încurcat, deși părea simplu. Eleonor era în aceeași situație identică cu a mea, trebuia cu propriul ei corp să îndeplinească aspirația altora.
Eleonor i-a spus bunicii într-o zi că a îndurat atât, încât dacă va avea un copil va fi al lumii nu al ei, contribuția lumii era înzecit mai mare decât a ei. Dorința ei de a avea copil între timp eșuase, se erodase, suferința luase locul unei scârbe inexplicabile, se săturase de drumuri, injecții, de tot felul de băuturi amare. Însă trebuia să îndeplinească dorința lumii, nu o putea trăda, chiar dacă între timp ea încetase tratamentul ea continua să spună că e acolo prezență cu toții la un loc, în acel spectacol la care ea participa cu sau fără voia ei. Reușise cumva să se retragă în mintea ei, cu trupul însă era prezentă la datorie, oricine venea la ea era primit. Și la final, ca după un număr de magie, camuflarea ei precum a moluștei, era și nu era în același timp, s-a sinucis în numele progeniturilor.
