Carmen Sorescu 
Zidurile bisericilor sunt albe pe din afară și foarte colorate pe dinăuntru, pelerinul e răsplătit odată ce deschide ușa, și nu doar atât, el se poate face nevăzut în poveștile fiecărui perete. Atât îi sunt de cunoscute încât se poate anula de la sine zămislindu-se de câte ori vrea în tot acest foc.
Fiecare om, la rândul lui, e propriul lui pictor, urmând aceeași cale, alb pe din afară și zugrăvit pe dinăuntru. Ani de zile cocoțat în felul lui de-a fi pictează, de cum se trezește, până moare. Uneori este și plăsmuit de mâinile altora, care vin și pleacă, dar care-și lasă amprentele. Dacă nu le place râcâie, desprind bucăți și le așază pe ale lor. Frumusețea, dar și durerea, sunt date mai ales de aceștia din urmă, de cei care intervin, actorii, părtașii.
La fel era construit și Andrei, avea pielea de var și pe măsură ce-i spărgeam partea lăuntrică se năștea din vid aspectul cromatic, un adevărat tezaur ilustrat, dar nu cu scene din Biblie, ci cu întâmplări din viața lui, greu de crezut, greu de urmat. Albul era contrabalansat ca urmare a frazelor pe care le edifica încet, încet și nu cu ajutorul cuvintelor, ci mai ales cu ajutorul unor cutii cu vopseluri, vorbea detaliat încât minte mea devenise pe loc șantierul unui loc sfânt și cel mai iscusit zugrav folosea mâna ucenicului. Poate că și Isus este ceea ce este datorită muritorilor, și El s-a câștigat prin oameni. Și de acolo de sus de pe schelă după ce toată frumusețea fusese desăvârșită aveam să cad. La final, când luasem o pauză să privesc capodopera mi-am dat seama de unde venea strălucirea, sub munca mea mai era un alt strat de picturi realizat de altă sau alte femei. Am desprins ușor tencuiala nouă, care încă miroase a fraged, durea destul, și alt depozit, altă depunere, altă rezervă se iveau. Nu eu îl fortificasem. Fiecare femeie din viața lui pătase cu partea ei de „vină”. La mine lucrurile erau cu totul altfel, nimeni nu lăsase nicio urmă, dimpotrivă, eram din ce în ce mai imaculată, aruncasem din timp zgura și lăsasem locul curat ca alte lemne să ardă în voie. Dar când nu ai ce picta ce se întâmplă? Poți păși în altă parte, bisericile catolice sunt albe și în interior, la fel moscheile, uite că se poate și altfel.
Astăzi credincioșii, printre ei și eu, se duc în excursii în Palestina, la Biserica Nașterii Domnului, pentru a merge pe urmele lui Isus încă de la începutul începutului, apoi refac traseul pe care mântuitorul a mers, Drumul crucii, cu cele 14 opriri, la Ierusalim. Rodul durerii Lui de altădată îl culeg și azi, acest drum va fructifica mult timp, deocamdată pare o recolată interminabilă, care se reface și se reface cu fiecare pas pe care-l străbat. Ce ar fi fost Isus fără oameni? Căci oamenii fără Isus știu ce ar fi fost!
Îmi amintesc călătoriile cu trenul, toamna, când agricultorii dădeau foc resturilor vegetale, câmpul întreg fumega, uneori scapă de sub control și ardeau pășunile încă verzi din jur, însă de la o vreme nu se mai aplică această purificare dacă nu sunt respectate normele de prevenire ale incendiilor: să nu se practice dacă e vânt, dacă în zonă sunt depozite de combustibil, locuințe, fânețuri, sunt amenzi mari dacă nu există un permis.
Despre asta vreau să vorbesc despre reziduuri. Cenușă, zaț sau orice altfel de sediment. Despre ceea ce a ars și a rămas, despre ceea ce a fost consumat și aruncat, despre un cotor de măr, foaie mototolită, miriște, carte citită, resturi organice, siaj, cadavre, frunze, despre o lăuză, despre o văduvă, despre o iubire terminată. Despre eliberare. Ce rămâne după toate astea? Deșeuri, toxine, miasme, fumegări, abureli, uneori ceva subțire ca o rază de lumina care intră pe sub ușa de la baie, atât de ascuțită cât să văd prin casă și să nu-mi sparg capul. M-am săturat de orbire, prefer fisurile. De multe ori nu rămân cu nimic și mă împiedic, până nici veioza din camera alăturată lăsată special deschisă ca iradierea ei să intre printr-o deschizătură nu mă mai ajută. Nu mai suport strălucirea așa cum nu mai suport dragostea. Am trăit prea mult în țări tropicale, ochelarii nu îmi mai facilitează vederea, ies din casă numai seara. Mai ales când soarele moare și ziua începe să se ducă până se stinge de tot și ea, e atunci un moment de agonie, poate cel mai fabulos, asfințitul. Ce se întâmplă la Nord când soarele moare pe jumătate și nu se întunecă de-a binelea niciodată? Dar mai ales ce se întâmplă când iubirile mor pe jumătate și partea vie încă mai colcăie și se zbate ca o coadă de șopârlă? Mai crește înapoi sau nu?
*
Simțeam acel miros de busuioc care-mi amintea de înmormântări. Întorsesem capul de câteva ori ca un animal în pădure care adulmecă prada și nu reușisem să-mi deau seama de unde venea. Gătise spaghete. Din care nu lipsea inevitabila plantă. Mediteraneeană, spunea Andrei, dar pe care bunica o planta special pentru evenimente funerare. Prin fața ochilor se perindau imagini ale grădinii de la țară, busuiocul avea locul lui în curte, când nu era sezon de flori bunica mă trimitea să rup câteva crăcuțe, și ea, la rândul ei, mai punea câteva lumânări lungi și făcea un buchețel pe care să-l ofere morții. Moartea avea miros de busuioc și acum. Eram profund neliniștită, o identificasem prin aer ca venind dinspre fereastră, așa cum detectasem mireasma, toate drumurile duceau la ea; după care mi-a venit amintirea preotului, care la fel, de câte ori venea la noi avea în mână un snop mic legat cu sfoară, de data asta uscat, dar care ascuțea simțurile la fel de pregnant. Mulți ani, foarte mulți, poate 20, nu am mâncat nimic care să conțină această plantă foarte parfumată, dar brusc în seara asta când afară erau încă 35C și oamenii se refugiau mai mult în case la răcoare, mi-am dat seama că-mi amintește de copilărie. Am început să mănânc. Și cu fiecare înghițitură mă simțeam că într-un film SF, când extratereștri intrau în corpuri umane luându-le locul, mestecam cu bună știință că mi s-a va întâmpla ceva, eram precaută dar totuși mă alimentam. Andrei în fața mea povestea ce făcuse peste zi, lucruri banale care nu reușiseră să mă scoată din călătoria mea, nu doar olfactivă. Savuram încet privind spre în afară, îmi era tot mai clar, că era vorba de un corp străin, privirea mea insistentă spre geam, asocierea cu ființe nepământene făcea moartea, la ora aceea, nu foarte credibilă dar tangibilă, căci simțeam fiecare ticăit al ceasului de pe perete ca pe un ac înfipt în carne, voiam să se termine mai repede, mirosul morții era peste tot. Făcusem cândva o operație, iar medicul chirurg la controlul de rutină, când privea mulțumit cum se sudase pielea, mi-a spus: una e să coși piele de bărbat și alta de femeie, treci acul mai cu milă. Asfințitului, la masa unde eram așezați se înfigea și el domol, parcă simțea că peticește o femeie, dar într-un fel straniu, și pe măsură ce soarele se culca se întindea și mai mult, din ce în ce mai mult, până a cuprins toată camera, și pe noi. Eram parte din el, din aer, din praf. Culorile se schimbau în funcție de materialul pe care cădeau, de exemplu, trecute prin geam, pe mâna mea formaseră un spectru, care, poate la rândul lui, trecea prin piele, prin sânge și epura, însă nu deosebeam, mi-ar fi trebuit o lupă sau un microscop. Îmi priveam palma și mă întrebam ce rămâne după această expunere. Când vântul trece printre crengi rămân frunzele căzute pe jos, se vede cu ochiul liber, când o maladie cruntă trece printr-un corp rămâne cadavrul, când dragostea trece printr-o femeie rămâne copilul, când gândurile trec pe foi rămâne o carte, când trenul trece prin gări rămân peroanele goale și tot așa, acum reflectorul natural mă făcea să nu mai fiu eu, ci un personaj care avea de jucat un rol. Atât mi-am mai repetat în timp ce lumina mi se fixase pe față precum ștergarul Sfintei Veronica: nu mai suport strălucirea așa cum nu mai suport dragostea. După această clătire m-am șters bine și am plecat. Via dolorosa începuse demult, de când îl cunoscusem, acum fusese una din multele opriri, însă simțeam capătul și abia așteptam să iau aer. Pe drum mi-am amintit de poemele scrise de Dylan Thomas care apar tot în filme SF, ele au în comun iubirea și moartea: And death shall have no dominion, Solaris și Do not go gentle into that good night, Interstellar, dar era atât de târziu încât numai cu mine mai puteam sta de vorbă. Întunericul își croia drum purificator prin mine și cu fiecare pas ștergea orice gând, îmi curgea prin corp ca un șarpe insidios și în scurt timp m-a absorbit. Eram parte din el, din aer, din praf. Și dintr-o dată mă făcusem tot una cu mine, eram o ca adâncitură, ca o peșteră, puteam ascunde comori, profeți, nimeni nu ar fi găsit nimic, nicio culoare, niciun sunet. Ce liniște, ce răsfăț! În trupul meu găunos, legate deopotrivă și de lumină și de întuneric, viața și moartea și-au găsit loc, s-au aciuat ca niște câini plouați, cu ochi încă mici și sticloși, nevinovați; vergelele unui grilaj de oțel, prin care, forțată de împrejurări, împinsă de la spate trebuie să trec pentru recunoaștere și identificare. Pe lumea cealaltă nu voi fi acceptată nici după nume, cnp, retină, adn ci după faptele bune, iubirea nu se cuantifică.
