Dușmanii

„Sentimentele pot fi cea mai mare problemă a vieții.”

Philip Roth

Altfel spus, sentimentele sunt cel mai mare dușman al omului. Frica, iubirea sunt doar două emoții aparent antagoniste dar care creează probleme interioare și nu numai, și printre puținele care pun viața în pericol. Și dacă frica și iubirea vin și dinlăuntru, nu ne suntem, oare, propriul dușman?!

Dușman[1] este un substantiv simplu fără a fi peiorativ, în ciuda sensului, dar aproape că a devenit peiorativ, sau mai mult decât atât, începe să fie pe cale de dispariție, devine regional, numai în zone rurale, eu una, mai am auzit folosindu-se, dar și cu excepția unor manele. Numai că ieri mi-am amintit expresia: „dușmanii dinlăuntru și dușmanii din afară,” pe care cred că am auzit-o într-un film. Mi-am zis că merită să mă opresc puțin. Și ca de obicei, când mintea se concentrează pe ceva anume, la fel ca un prizonier care vrea să evadeze sapă galerii, mi-am amintit apoi și de lupul cel bun și cel rău din legendele amerindiene, despre cel care poartă o astfel de sălbăticiune și devine ceea ce hrănește mai mult și chiar de „lupul bătrân și neputincios care ajunge să fie batjocorit de câini”, desigur tot cu bătaie lungă este și aici, pentru că, din păcate și câinele are miezul lui infam. Proverbul arab: Dușmanul dușmanului meu este prietenul meu are rădăcini în versiunea elamită a tratatului de pace dintre regele akkadian Naram-Sin şi un rege din Elam, tăbliță găsită la Susa (Iran), datată în jurul anului 2250 î.e.n. dovedeşte o înţelegere, articolul 3, partea elamită spune: „Prietenul meu este prietenul tău, dușmanul meu este și dușmanul tău”. Azi aleg să scriu despre partea mai puțin plăcută, despre dușmani și dușmănie.

Dușman sau inamic[2], cineva care încearcă să rănească, să împiedice, să răstoarne sau să încurce un adversar, spun cineva, pentru că de regulă ne referim la oameni Deci, pentru a primi toate astea trebuie să fii adversar. Cum devii? E greu de spus, rival poți deveni și fără să știi, poți fi băgat fără să vrei în diverse menghine. Ați făcut asta vreodată? Ați băgat bețe în roțile altora doar din distracție sau invidie? Dacă da: Houston, avem o problemă! Dar, lăsând autoeducarea deoparte, dușman poți fi la orice nivel, om-țară-planetă, de exemplu, un asteroid poate deveni deodată dușmanul tuturor. Dușman nu este unul care îți face rău zi de zi, este perfid, analizează, pândește și apoi acționează, dușmanul e un om profund în felul lui, nu lasă să scape nimic, notează, și odată dobândit este pe viață. De un dușman nu poți scăpa niciodată, chiar dacă a intervenit împăcarea, l-ai mulțumit, degeaba, el păstrează în sângele lui o ranchiună care nu se curăță cu nimic, și apoi, chiar din senin, izbucnește.

„Să-ți cunoști dușmanul trebuie să devii dușmanul tău” – Sun Tzu, sau măcar să te comporți la fel, să fie toată lumea o apă și-un pământ, se fii la același nivel de nimicnicie ca să nu fii observat. Cunosc oameni care se aliniază cu șerpimea, se fac nevăzuți prin lipsa coloanei vertebrale, stau ascunși în păduri tropicale unde vegetația e înaltă și nu pot fi văzuți, de regulă, știi care e zona lor și trebuie să eviți, și chiar dacă ești măcar în trecere, la fel, deodată înțeapă.

La baza teologiei creștine dușmanul este diavolul, în Coran de asemenea se spune că dușmanul cel mai ardent este Satana, numai că literatura greacă surprinde deloc metaforic și se întreabă dihotomic cine este cu adevărat „dușmanul invizibil și atotputernic pe care unii îl numesc Dumnezeu sau diavolul”. Chiar acum când scriu și dumneavoastră citiți avem ceva în comun, descompunerea. Corpul îmbătrânește încet, încet și eternul scriitor, de data asta grec, se întreabă dacă nu cumva Dumnezeu ne-a făcut mai mult rău prin darea de viață, prin simpla naștere; dar, iată că: timpul este cel mai mare dușman. Când spuneam mai sus că dușmanul e cineva, iată paradoxul, este ceva, și nu o ființă tangibilă sau intangibilă, timpul până la urmă bate și orice urmă de misticism.

Între dușman și dușmănie este o diferență mare, dușmanul, ca om, poate muri, dar el transmite familiei și urmașilor lui toată invidia. Cred că mulți dintre noi știm pe propria piele cum rude sau copiii ale unui om cu care părinții nu s-au înțeles au același comportament chiar dacă cel în cauză nu a schițat un gest greșit. Dușmănia se transmite din generație în generație, însă prietenia și iubirea nu. Oricum, e mult mai bine să ai un dușman pe față decât unul ascuns, pentru că dacă-l știi poți lua măsuri. Cel mai aprig dușman este cel care se naște din admirație, admiră ce faci, cum ești, cum o duci, instinctual se compară și brusc se naște invidia. Chiar dacă suntem învățați să iertăm celor ce ne-au greșit, celor ce ne dușmănesc, și poate unii o fac, rațiunea nu dictează întrutotul, corpul nu poate uita răul făcut, așa cum nu uit de vecinul de la țară, chiar rudă,  care a sărit gardul la noi și a pus un ierbicid puternic la meri și s-au uscat pentru că unele crăci îi făceau umbră pe terenul lui. E drept, îi spusese bunicului că dacă nu-i taie, îi va tăia el, și bunicul a zis să-i lase în pace „că femeile astea nu o să mai aibă mere de împărțit”, se referea desigur și la mama lui, dar lui nu-i păsa, avea ideea fixă cu umbra, deși merii nu erau înalți și nici stufoși. Vecinul pusese și el ani la rândul meri dar nu i se prinseseră, nici azi nu are, noi între timp avem o livadă și când nu suntem acasă băiatul lui care are acum 40 de ani sare gardul și prăduiește, iar când spun prăduiește înseamnă că nu fură fructe și atât, rupe crăci, distruge; asta pentru că dușmănia se moștenește prin imprimare[3], iubirea și prietenia nu.  Desigur, Ibsen când spune despre piesa lui Un dușman al poporului că: „Sunt încă nesigur dacă ar trebui să numesc Un dușman al poporului o comedie sau o dramă directă, poate avea multe trăsături ale comediei, dar se bazează și pe o idee serioasă”, și mă gândesc și la întâmplările prin care am trecut, au, da, și elemente de comedie și dramă, pentru că s-au lăsat și cu râsete și cu plânsete, bunica jelea și tata râdea, de unde deduc că fiecare percepe dușmănia în feluri extrem de diferite. Tata chiar se oferea să-i culeagă și să-i ofere numai să nu mai rupă crengile care puteau să mai facă rod ani buni. Și, după această ofrandă tacită așa s-au înțeles mult timp, tata îi culegea mere tacit le punea într-un coș și-l dădea peste gard, a doua zi în același loc coșul era gol și tata și-l lua înapoi; în felul acesta era pace și liniște, mai târziu și eu am preluat această atitudine.

Îmi mai amintesc de filmul The Devil Own, 1997, tradus în limba română ca “Prieten și dușman”, și care are la bază tot dușmănia ca moștenire, când copilul este de față la uciderea tatălui, după ani el preia răzbunarea. Și eu am preluat de la ai mei față de vecinul nostru mai ales teama, faptul de-a sta de-o partea, de-ai ocoli, așa am ajuns că noi copiii aveam să nu vorbim între noi fără să știm aproape de ce. Tot timpul simțeam securea invidiei gata oricând să taie ceva, și a tăiat nu doar crengi ci și prietenii. Odată când încercam să bag un măr prin plasa de sârmă să i-l dau vărului meu, tatăl lui ne-a surprins și l-a ridicat de guler disciplinându-l, mărul interzis avea să devină, ironic sau nu, cireașa de pe tort☹😊Tragi-comedia durează și azi… nepoata lor, fata vărului-meu îi face fiică-mii tot felul de șicane care au o legătură adâncă cu merii azi pieriți. A venit într-o zi să ceară cireșe, i-am zis să ia și când m-am întors toată curtea era plină de frunze, fusese acasă după o prăjină și bătuse crengile până la distrugere. Când am întrebat-o de unde are prăjina mi-a zis că i-o lăsase taică-său înainte să plece la serviciu, cumva deja mi se părea premeditare. Konrad Lorenz, renumitul zoolog, spune că: „suntem agresivi din fire, dar niciodată că suntem criminali din fire. Natura i-a făcut pe oameni, așa cum a făcut majoritatea animalelor, să fie reticenți în a-și ucide propria specie. Dar oamenii au ieșit în afara naturii. Cuțitele și bâtele au făcut să ucizi prea ușor” sau că: “agresiunea la oameni este asemănătoare cu cea a șobolanilor care se ucid pe grupuri și familii”[4]. Cireșul se culegea ușor pentru că era plin de fructe, dar… Am cules câteva găleți și i-am lăsat desigur și vărului meu vorbă să vină să culeagă, pentru că oricum ar fi venit în lipsa mea, dar cu invitația lansată salvam crăcile. Mecanismul nu e greu de înțeles, dușmănia  face să se nască un soi de amabilitate soră cu frica.  Și într-adevăr, devii cel mai mare dușman când nu mai ai ce să pierzi, eu, bunăoară, am o livadă și mă străduiesc să mă am bine cu vecinii, pentru că, nu, dușmănia  învăluită și despotică îmbracă multe haine, multe forme, și dacă ești om are capacitatea de-a te face neom. Magia este că, dușmănia, spre deosebire de dușman, se poate căra oriunde.

Dar despre: „Dumnezeu a spus: Iubește-ți vrăjmașul, așa că L-am ascultat și m-am iubit”, Khalil Jibran, cu alt prilej.

(sursa foto: https://bybio.wordpress.com/2017/07/06/following-mom/konrad-lorenz-and-imprinted-geese/)

[1] Din punct de vedere etimologic vine din limba persană دشمن došman, š=ș, dar pe filiera turcă düșman.

[2] Inimicus (lat.), enemy (engl.) = neprietenos, ostil, păgubitor. Există și o specie de pește inimicus (devil scorpionfish), din pricina cărora pescarii au mare frică din cauza spinilor otrăvitori.

[3] Termenul de imprimarea în psihologie a fost folosit prima dată pentru a pentru a descrie situații în care un animal sau o persoană învață caracteristicile unui stimul la care este expus, imprimarea propagă comportamentul parental preluat de generațiile următoare (wiki).

[4] On aggression, Konrad Lorenz (câștigător al premiului Nobel), Routledge, pag. 61, 2002.