Carmen Sorescu 
Mi-am făcut în sfârșit timp să scriu despre moarte, scriu la mine acasă, în casa unde am copilărit, chiar în camera mortuară unde toți membri familiei mele au fost puși în scriu, unde s-au făcut toate priveghiurile și unde, nu știu dacă paradoxal, se cazează toți musafirii care rămân peste noapte la noi, este camera care dă la stradă, cea mai spațioasă. Aici mereu miroase a naftalină și de câte ori aveam oaspeți trebuie să aerisim cel puțin cu două zile înainte. Mama și tata au în șifonier hainele cele mai noi la care umblă foarte rar, când se duc la nunți sau la spitale, tot aici mai țin și hainele de moarte pregătite de mai bine de 15, 20 de ani. Când deschid ușa să le privesc un miros de naftalină și frunze de tutun mă fac să iau distanță, mă îndepărtez un pas, apoi mă obișnuiesc cu mirosul și totul intră în normal. În camera asta am învățat pentru examene, licență, e camera cea mai îndepărtată de curte pe unde mai vin oameni cu diverse treburi sau se taie lemne, prin urmare aici nu e zgomot, e foarte întuneric, geamurile sunt acoperite total de iederă și din cauza asta îi mai spun camera mortuară pentru că este ca și cum te-ar pregăti. Mama ca de obicei mai intră, mai iese cu farfurii, îmi duce mâncare, fructe, plăcinte, la fel ca pe vremuri când învățam. Fericirea ei este s-o întreb de moarte, numai dacă spun o simplă propoziție, se așază imediat pe pat, ascultă și începe: Mami când ai timp să-mi numeri și mie prosoapele, vezi că sunt în saci diferiți, ale mele cele cu roz, cu bleu ale lui taică-tău. Eu știu asta de ani de zile și batistele la fel pe culori, prosoapele speciale pentru preoți, acele de siguranță și banii mărunți pe care-i schimbase chiar cu câteva zile în urmă o vecină la un supermarket din oraș. Știu fiecare lucru în parte pentru ce este, dar mai nou apăruse o pungă cu un săpunel și pieptăn. Mama mereu mai adăuga ceva, îmi spunea că înainte să adoarmă se mai gândește ce-i mai trebuie pentru moarte, în fapt, completa ea, toate astea sunt pentru voi, pentru mine și soră-mea să aveam totul la îndemână, să nu ne facem de râs când ne va întreba preotul ceva și noi să nu aveam, să fim cu temele făcute, să nu ne bârfească lumea. Când i-am arătat pe laptop că există firme specializate și vin în 30 minute, 24 din 24, cu tot ce trebuie nu m-a crezut, așa că a sunat chiar ea să audă cu urechile ei. Cel mai mult m-a distrat că au vorbit și de meniu, dacă au și mâncare de post, coliva cât costă, m-a rugat să-i pun în agenda telefonului mobil câteva numere ale mai multor firme și de atunci e altfel, mult mai liniștită. Tata nu știe, e un secret al nostru, cu el nu vorbim despre moarte. Știu ce e în capul mamei, ce probleme legate de moarte are, ce amănunte, cum gândea până la cel mai simplu ac de siguranță și cât de departe îl ținea pe tata de moarte, mi-am dat seama, punând pe hârtie că și între ei e cam aceeași distanță. Niciodată nu mi-a plăcut ideea să protejezi pe cineva, mai ales în acest context, tata parcă nu mai era al nostru, era din altă familie, devenise un străin. Dacă ne surprindea vorbind despre asta, mama-i spunea că i s-a părut, vorbeam de altceva, nu voia în ruptul capului să-l integreze în acest dialog, chiar ne făcea atente, să nu-i spuneți. Încercam să-i spun ce-mi spusese doctorul oncolog când fusesem să iau rezultatele fratelui ei: să-i spuneți ce boală are, să nu-i ascundeți. M-am uitat probabil mirată, derutată și doctorul a continuat: corpul singur începe lupta de supraviețuire dacă știe. Și mă gândeam că nici moartea nu mai trebuie ținută secret, nu pentru că tata nu ar ști că orice om moare, dar ar fi fost bine să-i mai amintim din când în când, face bine la sănătate, glumeam eu, în timp ce mama îmi arunca priviri ironice.
*
Senzația mea este că toți oamenii fug sau sunt pe fugă. Fug spre serviciu, fug de la serviciu, spre piață, de la piață, în vizită la părinți, înapoi de la părinți, acasă, de acasă, totul e un drum întortocheat cu multe semne de circulație numai de ei știute și pe limba fiecăruia. Toți oamenii aleargă spre ceva sau dinspre altceva, cel mai important este să fii pe drum. Între a fi acasă și a nu fi acasă devine un pod suspendat între doi piloni fragili, nicăieri nu e bine și nicăieri mulțumirea nu e deplină, o continuă căutare. Pentru mine acasă nu este locul unde dorm și unde mănânc, acasă pare a fi mai mult când sunt pe drum și mai ales când scap. Nu contează că scap de la ore, de la o treabă anume, din sânul familiei, acasă este unde sunt eliberată, unde alt loc decât atunci când sunt pe stradă, când inconștient fac dreapta, stânga, când picioarele știu mai bine drumul iar mintea e și ea suspendată. În această atârnare, între pământ și cer, aici e cel mai bine, în momentul acela când nu mai știu cum mă cheamă înseamnă că deja am pus mâna pe clanță.
*
Cu pielea pe dos.
*
Oamenii valoroși sunt tot timpul pe un drum în lucru, ceilalți merg deja pe autostrăzi gata nivelate de alții. Cu cât viteza de deplasare e mai mare procesul gândirii e mai încet. Doar pe drumuri forestiere se pot inventa lucruri. Invenția roții bate orice marcă de mașină.
*
Și dacă scrisul mă va întrista cândva și el chiar nu știu unde mă voi duce.
*
Niciun scriitor nu se judecă, nici după 100 de ani. E ca și cum ai profita de ceva ce nu ți se cuvine, ca și cum ai fura. #„Orice aspect al gândirii își are momentul său.”
*
A îndura e specific esenței, sfințirii. Cine nu îndură nu e suficient de bun, de tare. Îndurați ci nu Îndurare! Numai un om se întreabă: Până când?
*
Cam așa s-a întâmplat când s-a urcat în mașină: Privea doar înainte de pe locul din dreapta spate unde obișnuia să stea mereu, eu lângă ușă încercam să-i găsesc privirea dar nu reușeam, el era de neclintit, privea doar în față. Apoi șoferul a pornit motorul, încă eram cu palma pe geam, el privea înainte și mașina a început să se miște încet. Începusem să merg în rând cu ușa, dar nu în rând cu el, el nu era, el privea înainte. Alergam, alergam să-mi pun corpul în rând cu mașina, în rând cu el, dar el nu era, el nu privea înapoi. Și atunci am alergat pentru prima dată, nu știam cum e să alergi în situații din astea, aveam în minte vocea mamei, pe care o auzem ca pe-o dâră a copilăriei care se ținea scai de mine: să nu cazi, să nu cazi. Nu am căzut, dar alergam, alergam și-n tot acest timp din mine se desprindeau mâni, picioare, bucăți din trup, nu mă mai simțeam, eram numai pietre, pietricele care se izbeau de caroserie, dar el privea doar înainte, în urma lui s-a născut un drum, care va sta întins atâta timp cât voi trăi, apoi vor crește plante, buruieni, poate maci, știți și voi macii au prostul obicei să crească numai pe lângă calea ferată și drumuri de țară…
*
Amintirile se întorc la fel de sigur dar mult mai des decât păsările din țările calde. Rândunicile sunt foarte bucuroase când își regăsesc locul părăsit în toamnă, în fiecare zi ele ciripesc, parcă ar anunța pe toată lumea, am venit, am venit, sunt foarte gălăgioase; ei bine, amintirile nu vin așa, ci pe nesimțite, se târăsc ca șerpii, se unduiesc, te sperie mai întâi și până să iei un obiect contondent ele te năpădesc. Amintirile sunt asemenea monștrilor, au din toate ființele câte puțin, puse toate grămadă nu poate ieși decât o arătare sângeroasă, teribilă, înșelătoare.
*
Norocul meu e că păstrez doar ceea ce este urât din oameni. Nu știu de ce nu păstrez și ce este admirabil, să mai doresc, iar și iar, aici e mecanismul meu special, care macină tot ce-a fost minunat sau poate mă înșel și nu am avut parte de nimic încântător. Mai degrabă. Banalitățile se duc ca frunzele uscate pe gura de canalizare, nu am rămas cu nimic decât cu brutalitățile, și așa ajung să mă bucur, și-mi zic: Vai, ce bine că m-a jignit! Ce bine mă simt ciuruită! Și am ajuns iar la un paradox, unul cât se poate de la zi, am parte clipă de clipă de el, am ajuns să fiu fericită instant numai la gândul că am suferit. Între jignire și bătaie de joc e o mare diferență, o prefer pe prima, mult mai scuzabilă și mai ușor de dus, este făcută din cuvinte aruncate alandala, cel mai adesea la nervi, dar bătaia de joc e un gest, o faptă gândită pas cu pas, calculată, făcută cu un plan diabolic prin care faci un om să se simtă prost sau îl anulezi pur și simplu.
*
Mă bucur atât de mult de singurătate ca de un șarpe al cărui sânge am reușit să-l încălzesc. Nu oricine poate să transforme o ființă cu sânge rece în prieten. Nu știu cine m-a iubit atât, îi mulțumesc. Când se întâmpla totul devenea incert, difuz, cețos, placentă în placentă, nu știam care din cine, mamă sau făt, eu din singurătate sau ea din mine, ca două zale care intrau una în alta combinate perfect. Văzusem odată o meduză pe un țărm, undeva în Thailanda, când fusesem special pentru festivalul lampioanelor, era prin noiembrie, nu era foarte frig chiar dacă era noapte, oamenii înălțau sute și sute de lampioane, imaginea unică a rupt în mine și a săpat un dig care a fost inundat de-o apă ciudată, nu știam pe moment ce mi se întâmpla, dar apoi în câteva secunde mi-am dat seama, era o bucurie pe care nu o mai avusesem vreodată, eram un om printre sute de oameni care făceam toți același lucru și asta ne unea într-un fel miraculos, eram toți la fel, nu știam cine al cui este, copii străini veneau la mine, eu mă duceam la alții, și toți ne ajutam, ne uneam, treceam unii prin alții, astfel că a doua zi când un prieten mi-a trimis un clip făcut cu drona imaginea țărmului era de nedescris, o pată portocalie se unea cu o pată albastră. Și acolo pe plaja aceea plină de sute de oameni o meduză ieșise pe uscat, aproape moartă, împreunată cu ea însăși într-o superbă încolăceală, nu știam care din cine, mamă sau făt. Meduza aceea care trăiește veșnic se reduce la stadiul de polip apoi crește din nou, într-un proces infinit, identic și eu acolo pe țărm printre sute de oameni înfășurați, răsuciți eram redusă la o celulă. Cu alte cuvinte, suferința mă întoarce la stadiul de polip, mă întinerește. 😊
