Carmen Sorescu 
Tata de câte ori îmi recomanda o carte, și foarte rar o făcea, când pășeam în sufragerie unde era biblioteca, spunea: Letʾs get the show on the road. Desigur, este titlul unei melodii, pe care tot de la el o știam, dar în acest context mi se părea că are o cu totul altă semnificație, în fața ochilor efectiv vedeam un drum care pleca chiar de acolo de unde eram dar al cărui capăt nu se termina, și pot să spun cât se poate de răspicat că nici azi nu s-a terminat. Nu știu dacă imaginea acestui drum e drumul cărților, foarte multe, de necuprins, interminabile sau e chiar mersul meu prin viață, pentru că de câte ori terminam o carte închideam ochii și mă vedeam pe același drum în aceeași situație, fără să înaintez deloc. La fel când, ani la rând, mergeam la mare, tata lua casetofonul, era și cu baterii și ascultam neapărat Letʾs get the show on the road. Nu ne plictiseam niciodată, făceam tot felul de comparații cum fusese cu un an în urmă, ce recolte erau, câți copaci mai fuseseră tăiați sau câte case distruse, renovate, niciodată nu era timp suficient să joc cu soră-mea cărți pe bancheta din spate, de fapt nu era timp de nimic, eram prinși cu totul în viața străzilor, nici măcar apă nu beam, cumva prin Bărăgan o auzeam pe mama: Hai, să vă pregătiți că se apropie podul. Soră-mea începea să dea semne de viață, eu la fel, apoi ne lipeam de geam în așteptare. După ce trecea și asta ne spunea că mai este puțin și o să oprim să mâncăm, ne liniștea cumva, apoi eu una treceam din nou de partea cealaltă. Îmi imaginam marea, cu definiția ei bine cunoscută, acea întindere nesfârșită de albastru, oare de ce oamenii sunt atrași nebunește de asta? Era o aglomerație de nedescris… Toată lumea strângea bani de concediu pentru a se duce mai ales la mare, și la munte, dar tot din dorința unei culmi de necuprins. Câtă poezie să fie în noi și să nu ne dăm seama? Sau cât noroi să avem care se poate spăla numai în fața adâncimilor, prăpăstiilor?
*
De obicei el îmi dădea autori pe care nu-i puteam citi: Eugèn Sue, Alexandre Dumas, Jules Verne, priveam copertele negre ale colecțiilor de care vorbea și îmi imaginam fără să vreau drumul interminabil, de fapt drumul acesta prăfuit apărea subit la fel ca și cum ar fi făcut o scamatorie, și azi am aceeași senzație, că în ale cititului sunt tot pe drum, pe același drum. Dar, s-a întâmplat și, aș zice o minune, să-mi pună în brațe, Procesul de la Nürnberg, iar când dai cartea asta unui copil de 10 ani ești sigur că va rămâne marcat pe viață. Eram obișnuită cu moartea, bunica mă lua pe la toate înmormântările, vedeam pe străzi dricuri, cortegii, la noi în familie muriseră străbunicii, vedeam păsări moarte, cai, pisici, animale sacrificate, purtam cu mine moartea la fel ca viața, din nebăgare de seamă. Și totuși. The Lord uses the good ones and the bad ones uses the Lord – spune melodia sus citata la un moment dat.
*
„O prietene, vezi fulgerul de acolo?!/ A pâlpâit și acum nu mai este de parcă ar fi strălucit mâinile unite ale unor îndrăgostiți peste nori/ Sau a fost doar fitilul aprins care s-a mișcat luat de vânt din lampa unui pustnic care locuiește singur pe cer?!” – Imru al Qais, Mu’allaqat.
*
«Faptele tale te urmează» – (Apocalipsa 14:13), așa îmi pot imagina un om, nu doar fizic, dacă e femeie, bărbat, părul ochii, toate astea se strâng în corp, dar ce urmează este esențial, procesiunea de fapte, bune sau rele, vine și se prinde de corp ca pilitura de fier pe magnet. Nimeni nu scapă, cât ar fi unii de zâmbitori și amabili faptele făcute prin dosul ființei se văd negru pe alb. Să nu credeți că trupul e mat, nu, este ca un diafilm. Cel puțin la mine așa funcționează, e un mecanism ivit spontan și pe care nu-l pot opri.
*
Când aveam 14 ani, abia începusem liceul, era prin septembrie, cineva a sunat la ușă, deschid și văd un băiat cam de seama mea, mi-a întins un plic apoi mi-a zis că scria pe el numele tatălui meu, adresa o cunoștea, plicul fusese scos de vânt pe sub ușa blocului și ajunsese pe preșul de la intrare, era foarte murdar, probabil mulți îl luaseră în picioare. Așa l-am cunoscut pe Andrei, un vecin de la etajul al 5-lea. Așa am rămas cumva amici dar cu o oarecare frică, observasem și la el la fel, un fel de reținere. Într-o zi a sunat din nou și mi-a zis că el și alți câțiva de pe scară se duc la kung fu, m-a întrebat dacă merg și a rămas că-l întreb pe tata. Andrei era la alt liceu, după o vreme începuse să vină la școala mea și nu doar în curte, îl vedeam cu alți cunoscuți de pe stradă, dar chiar și în clasă, așa s-a făcut că o colegă, tot Carmen, să se atașeze de el foarte mult. Au urmat multe întâmplări, dar am să mă opresc la cursurile de kung fu. Când ne-am dus prima oară, toți se așteptau ca odată intrați să iasă maeștri ai pocnelilor, nimeni să nu le mai stea în față, dar nu a fost deloc așa. Prima zi profesorul ne-a pus să stăm jos și apoi a plecat, așa ne-am cunoscut nestingheriți de prezența lui, chiar anticipam niște simpatii reciproce, a două oară la fel. Nimic nu a fost despre ce ne așteptam, băieții își imaginau că vor ieși bine instruiți pregătiți oricând de ciomăgeală, că trupurile vor fi tari ca piatra, cât se poate de fals. Umilință, virtute, respect, încredere, curaj, moralitate, perseverență nu erau doar niște cuvinte frumoase ci deveniseră niște concepte, scuturi. Așa cum, cu timpul, îmi formasem reflexul de-a ridica antebrațul pentru autoapărare și aceste scuturi le deschideam din același reflex. Mulți însă, din cei pe care-i cunosc, practicanți, au luat kung fu ca parte din viață ceea ce este exemplar, însă farsa pe care o joacă kung fu (și mulți au picat în ea) este că acest control nu este decât despre propria persoană, cu cât vrei să controlezi pe alții, rude, amici, copii, partenerii de viață sfârșești în pastile, depresie, anxietate, pentru că nu poți controla viața, mai ales a altora, kung fu nu este despre asta. Dacă plantezi legume, flori sau orice altceva vei observa că ele nu stau în rând așa cum vrei tu, ele au o cale a lor pe care și-o găsesc singure în tot ceea ce se cheamă rețeaua naturii, le poți lega, îndrepta spre o altă direcție, dar ele nu te vor asculta, cu atât mai mult copiii, oamenii care nu stau înțepeniți în rădăcini. Kung fu nu este despre putere, este mai ales despre cum să nu o folosești. La fel și iubirea, nu e un joc de putere. Nici prietenia, de altfel. Și când cineva te târăște în ring e vorba doar despre pumni și maimuțăreală. Un om valoros nu are niciun spectacol de dat. Mulți dintre instructori foloseau cuvântul dușman cu referire la partenerul de joc, pentru că da până la urmă artele marțiale sunt niște jocuri de război, însă adaptate la zilele noastre partenerul de joc nu e totuși dușman, după curs pleci cu el pe același drum, împarți cu el timpul, strada, poate un covrig, cei cărora li s-au implementat în creier cuvintele: dușman, rupe-l, fără milă, nu au făcut decât să-și zdrobească singuri oasele, desigur, la figurat. După o vreme nu mai eram aceeași ca în prima zi, strânși jos pe podea, eram dezbinați nu doar în sală ci și în viața de zi cu zi. Din păcate, mulți au rămași prinși în plasa războiului, aceste rebuturi există și fac rău în jur, tot ce ating distrug nu doar fizic ci și mental, ei se cred un fel de dumnezei care controlează mințile altora. În fond, kung fu, prost înțeles naște monștri. Și eu în fața acestor dihănii m-am auzit spunând: O să-i dea sângele pe nas. Dar sângele metaforic, curs chiar din faptele lui. Pentru că din punctul lor de vedere totul e o luptă, o luptă continuă, dacă în copilărie, se punea problema la scara vârstei, mai târziu aceștia au rămas la fel, prinși în propria luptă cu ei, câți bani ai, ce serviciu, dacă câștigi mai bine, dacă ai o viață mai bună, câte cărți ai publicat, și dacă ești mai deasupra nu fac decât să lovească, să te dea jos. M-am trezit bagată în ring și în competiție, fără să vreau. Monștrii așa sunt programați, nu e vina lor, așa au fost învățați, că viața cu tot ce mișcă este un inamic care trebuie îngropat și atunci orice sămânță care vede lumina soarelui trebuie strivită. Dar, jocul se termină când fiara își dă singură cu stângul în dreptul, urlă singură în ringul vieții înconjurat nu de oameni ci de elasticele care tot pe el îl plesnesc. La fel ca în proverbul: ce semeni, culegi!
*
«Suntem ceea ce iubim» – iar eu am iubit doar măști, când măștile s-au prelins au rămas scheletele, îmi pare rău dar nu mă pot îndrăgosti de schelete, amatorii de filme de groază mai puneți pe voi ceva carne/ adevăruri.
*
Un animal închis, imaginați-vă un leu (sau un tigru) la grădina zoologică, se plimbă din colț în colț, se agită, este nervos, dacă vede o mișcare pe dinafară sare la gard, este gata oricând de atac; dacă leul ar reuși să scape ar face ravagii, ar ucide tot ce vede în jur. Un om îngrădit reacționează la fel, presupunând că el are și conștiință rezultatul este identic. În mediul limitat remușcarea și empatia dispar, prin urmare și omul va face la fel, cum ușa se va deschide va mătura cu tot ce mișcă. Mai mult, el o face și din interior dacă are mijloace tehnologice, așa îmi explic ura de care se plânge toată lumea. Sunt oameni care indiferent de subiect vin și ei acolo cu scuipatul lor, doar așa, să-și manifeste prezența, nu că ar conta. Aproape că e uman – în sensul că suntem din regnul animal 😊 😊. Da, e un oximoron, dar pe lângă a fi o figură de stil este și un adevăr, nu ne putem nega originea, nu suntem mai presus de leu, suntem la fel. Când însă un om cu o conștiință liberă, neîngrădit de partener, de certificat de căsătorie, de contract de serviciu, de tot ce înseamnă societate cu viruși cu tot, el continuă să facă rău, de plăcere sau că a rămas cu deprinderea de cușcă, nu mai contează, el doar extermină, cred că nu se mai cheamă nici junglă, nici parc de distracții, ci spital. Nicio lege nu interzice acestor psihopați (în sensul foarte medical și cu toate manifestările) măcar să nu mai scrie. Folosirea invectivelor e una din arme, după care celebrul tratament silent mode sau alte pedepse mai mult sau mai puțin vocale vin să acompanieze făptura cu chip de om. Nu-i mai spun om pentru că multe din atribute au dispărut. Rușinea de exemplu, esențială pentru om dar tot mai rară, ei nu o cunosc sau nu și-o recunosc atunci când dau vina pe alții. Citeam că psihopații își manifestă puterea mai ales când fac rău altora, puterea pe care în fond ei nu o au și nici nu o vor dobândi vreodată, ei știu asta și tocmai de aceea lovesc neîncetat, oriunde și pe oricine, stânga-dreapta, nebunește. Ei nu gândesc nicio secundă, au doar un reflex al pumnului, fie și virtual. Dar, într-o zi am aflat că la grădina zoologică animalelor periculoase (lei, tigri, gheparzii) li se administrează somnifere în mâncare și toată ziua sunt pleoștiți, așa se întâmplă și cu noi, cei care nu mai avem reacții. Drogul pe care îl inhalăm nu e în mâncare el e servit altfel, eu una am atât de multă treabă inutilă (birocrație) că nu mai apuc să mă gândesc la nimic. Bingo!
*
Despre alte droguri ale societății injectate mental atât cât să ne țină în agonie și dependență, mizerie și aroganță știe fiecare când dă click.
