Carmen Sorescu 
Cu ani în urmă era moda să duci referatele la profesor acasă, și pe mine mă chemase o profesoară la ea la ora 10. Ajunsesem însă mai devreme și așteptam pe o bancă din apropiere, aveam și un buchet de flori pe care-l așezasem cu grijă pe banca ruptă, afundată destul de mult în nisip, iar printre cutii de bere, hârtiuțe, chiștoace îmi făceam și eu loc să-mi pun picioarele. Aşteptam. Desenasem din inerție cu talpa o inimă şi râdeam: La ce bun o inimă printre gunoaie!? În faţa mea o biserică mică dar cu o ușă imensă, larg deschisă își aștepta și ea enoriașii. Undeva pe la Grădina Icoanei, nu mai ştiu strada, am fost doar o singură dată, doar cât să îmi dau seama că eu acolo pe banca aceea într-o mizerie de nedescris duceam cu mine o altă lume, o lumea care nu schimba cu nimic viaţa străzilor. Ceva nici în plus, nici în minus, ceva care nu conta. Aș fi putut intra în biserică și decorul s-ar fi schimbat de la sine, dar se făcuse ora 10. Casa profesoarei părea stingheră, cele câteva tufe de trandafiri erau uscate până la cotor, iarba crescută printre dalele roșii semnala mai mult pustietatea, un câine trist într-o cușcă cu lemnul exfoliat, ars de soare, nevopsit părea obișnuit cu prezența oamenilor, m-a privit câteva secunde și nu a dat semne că-l interesez. Între timp, cât fără să vreau văzusem curtea sesizasem și soneria pe zidul crăpat al casei. Am sunat. Profesoara a deschis destul de repede și era foarte amabilă. Era însă ocupată cu o scriere, mi-a întins repede o cafea rece şi mi-a pus în brațe un album mare cu poze, şi-a cerut scuze şi a spus să aștept că revine imediat, apoi a dispărut la o masă de scris. O vedem subtil în camera cealaltă cum scria aplecată la birou, motanul miorlăia, telefonul suna, eram derutată, ea nu se mişca. Părea închisă într-o capsulă a timpului unde niciun sunet nu ajungea. Mă uitam când la poze, când la casa încărcată de tablouri şi vaze cu flori, multe, puse direct pe parchet, probabil mulţi studenţi trecuseră să-i lase referate. Așteptam. De data asta, într-un mediu mai puțin luminos, mai puțin gălăgios și deloc mizer, dimpotrivă, altă lume, pentru mine ceva în plus. După mai bine de-o oră am intrat în camera cealaltă și am bătut-o ușor pe umăr, nu era foarte uimită de prezența mea, m-a privit la fel de blajin precum cățelul, obișnuită cu prezența oamenilor în casă. A rămas că ne vedem la ea la Breaza să jucăm tenis de masă, la examen nu am văzut-o, nici tenis nu am jucat vreodată, dar îmbrăţişarea cu sinele de la ea am înţeles-o.
*
Îmi place să trăiesc în același ritm cu planeta, de fapt corpul a ales, eu doar nu i-am stat în cale, mă trezesc când se luminează, am deja un ceas biologic reglat perfect, aud primele păsări, le pot distinge ușor după tril, știu ce specii sunt, la prânz stau 10 minute pe o bancă la soare, seara adorm foarte devreme, sunt mereu în versificație cu lumina și niciodată corpul nu e păcălit de lustre sau veioze. Dar, de la o vreme un vecin/ vecină pune în surdină o melodie, o știam de ani buni, mai ales de la sala de sport, nu mă deranjează deloc, chiar îmi pare că se încadrează perfect pentru primele ore ale dimineții – amprenta umanității. Melodia îmi amintește de mama de câte ori ștergeam cu ea paharele de cristal din vitrină îmi spunea: Paharul de cristal e ca inima, ai grijă, mare grijă. Corpul se curăță de la sine, așa cum elimină celulele moarte elimină și oamenii, fără să vrea, dar dintr-un mers firesc.
*
Epitect spune că ești bogat nu atunci când ai multe bunuri, ci când îți dorești lucruri puține.
*
O cheie în ușă se aude mai bine noaptea.
*
Momentele acelea de dispariție, când paradoxal, ies din casă, merg pe stradă printre sute de oameni și mă pierd, mă fac tot una cu ei, cu strada, cu zgomotul. Telefonul sună și el mă întreabă: Unde ești? Iar eu răspund instant: Nu știu? Cum nu știi? Stai să mă uit! Și atunci ridic privirea spre clădiri să pot repera ceva cunoscut.
*
Totul a început într-o gară mică, de provincie, într-o zi înnorată când ciorile zburau în spirală și trenul ca de obicei întârzia. Era o zi caldă, cu umiditate mare din cauza norilor negri și foarte joși, deocamdată nici urmă de adiere, presimțeam rafale care urmau să mai răcorească, parcă știam pașii naturii, dar întârziau și ei. O atmosferă mocirloasă cu un aer cald, greu respirabil. Avem cu mine o valiză pe roți, pe care, de altfel o cărăm oriunde indiferent de câte lucruri aveam în ea, îmi plăcea să am un spațiu gol, să fiu pregătită dacă-mi cumpăr ceva sau mai știu eu, așa era și inima, și ea avea un colț curat, la fel de pregătit, oriunde m-aș fi dus, atunci mi-am dat seama că sunt un om prietenos, gata să ofere, gata să ia din greutățile altora, să asculte. Dacă ar fi început ploaia păsările ar fi coborât la cuiburi, dar nu a plouat, așa că ele se spiralau, se spiralau chiar acolo deasupra mea. Îmi plăcea că trenul întârzia, ce viața ar fi fost aceea ca trenul să ajungă la timp, categoric lipsită de sens. Sensul era chiar așteptarea printre zeci de oameni și nu numai. Nu știu dacă mă domesticeam sau mă sălbăticeam mai mult printre ei. Cert era că îmi plăcea să stau pe banca aceea dintre cei doi tei imenși care depășeau clădirea gării de parcă eram într-o pădure, dacă foșneam puțin valiza câinii veneau lângă mine crezând că am ceva de mâncare dar nu aveam niciodată, îmi părea rău, și în acest perimetru pe care mulți îl evitau ca fiind partea cea mai sălbatică a gării, printre păsări și câini mă domesticeam din ce în ce. Oare de ce oamenii aruncă puii de câini în gări? Ei cresc aici mai mult din mila trecătorilor. Apoi am văzut o femeie care venise pregătită cu o pungă plină cu mâncare, am remarcat că undeva sub un arbust avea și câteva farfurii, un castron cu apă, nu cred că erau ai ei, doar că îi adoptase așa din mers. În ciuda vădită a bucuriei câinilor care dădeau toți din coadă și parcă îi spuneau mai mult decât bine ai venit, era gestul lor de omenie față de ea, femeia era tristă, îndurerată, avea o grație a durerii în voce, în mișcările corpului, aproape plângea. Cumva repara gestul altora de-a fi părăsit câinii în acest loc auster, de-o asprime incurabilă, nu doar a lipsei umanității, fiindcă primele case, prima localitate era la 6 km dar mai ales a brutalității unora de-a arunca cu pietre în ei. Și desigur mai mult mă sălbăticesc printre oameni și mai mult mă domesticesc printre câini. Expresiilor câini, câinime, câinoșenie poate că ar trebui să li se schimbe sensul, în ziua de azi, când a omeni, omenie aparține câinilor.
*
Mai mult ca sigur prostioara asta: Să-ți urmezi visul! am citit-o pe undeva când eram mică iar acum mă distrează teribil pentru că în subsidiar motto-ul a funcționat ca o inimă ascunsă, mereu a pulsat în mine viață. Prin urmare încă din copilărie când nici măcar nu fusesem vreodată la Marea Neagră am vrut să văd plaja, învățasem la geografie tehnic ce este, acea porțiune de nisip care leagă marea de pământ, și aici la întâlnirea celor două etități atât de diferite solul nu putea decât să fie unul sfărâmicios, unul de trecere, așa că la vârsta când nu văzusem niciodată o plajă mi-am propus să văd cele mai frumoase plaje din lume. Nu aveam curaj să-mi imaginez, mintea mi se bloca, nu puteam așeza nici măcar imaginar palmieri, cocotieri, arbori de migdal, umbrele, oameni, pești, bărci, mereu mecanismul se obtura, până când într-o zi am dat voie gândului ca unui câine eliberat din lesă să zburde. Nu am folosit deloc criteriul celebrităților, cum ar fi fost MJ care și-a făcut case în Oman sau Bahrein, un singur lucru am căutat pe google: cele mai frumoase plaje din lume, mi-am notat 10 și am zis să mă arunc în valuri ținându-mă de vis ca de un zmeu frumos colorat. Am călătorit în Maldive, Mauritius, Thailanda, Republica Dominicană, Mexic, Seychelles, Grecia mai am în următorul drum de văzut Indonezia și Australia, toate astea doar pentru o copilărie sau mai ales pentru a copilări. Pe vremuri când plecam principala ocupație era bagajul, dar niciodată bagajul cu care plecam nu mai era același cu care mă întorceam, aruncam bluze, cumpăram altele, sandale, papuci la fel, îmi plăcea să cumpăr produse locale, pastă de dinți, chiar medicamente fabricate în țara de origine, așa că valiza mea păstra mereu aceleași lucruri dar practic erau mereu altele. Iar ideea cu care plecam: să văd cele mai frumoase plaje din lume și ideea cu care mă întorceam de fiecare dată era cu totul alta. Frumusețea învinge oriunde în lume! Frumusețea vindecă! Mai ales întinderile infinite, un exercițiu în fața/ fașa morții. Vindecă de o boală care există dar de care nu sunt conștientă că o am. Vindecă viața. Regenerează. O luptă corp la corp cu mine însămi. Într-o parte pământul, în cealaltă marea, prinsă la mijloc ca într-o menghină, e drept că nu pot gândi limpede. Cred cu tărie că din pricina acestei tulburări îmi plac plajele, și cu tot amuzamentul, e vorba da, despre o tărie. De pe toate plajele am adunat scoici și melci la prima oră a dimineții când valurile expulzează ce au ele mai bun, nu știu eu ce am dat în schimb, dar îmi place să cred că măcar cu prezența mea la ore matinale am mulțumit într-un fel. Drum în lucru și aici, încă neterminat visul de îndeplinit. Și dacă mă răsucesc în mine nu sunt decât un sens giratoriu de unde pleacă drumuri, drumuri cărora nu le văd capătul și pe care gînduri de tot felul construiesc, construiesc, pun asfalt, poduri, semne de circulație, pe aici da, pe aici nu, încă nu am realizat nimic, niciun drum finalizat, copilul e în creștere, cărțile s-au afundat și mai mult în mine ca niște născuți prematur care nu vor să fie abandonați, le este frică să-și vadă singuri de viață, călătoriile la fel. Viața în sine o ființă care se încolăcește în mine, prin mine, peste mine și mă fac cu ea totuna într-un bulgăre comun cu care alunec la vale.
