Carmen Sorescu Când mă plimb, și fac asta zi de zi, mai ales pe aleile înguste ale parcului din apropiere, acelea pe care oamenii le evită pentru că se ating de boscheți sau mai rău, se ating unii de alții, este ca și cum m-aș plimba pe un pod subțire, firav și care stă să cadă, de multe ori oamenii așteaptă în capăt să trec să nu se desprindă din capcana meschină a minții. Intru pe drumul principal care duce direct la o fântână arteziană, un fel de inimă a parcului care curge neîncetat, apoi pe aceste alei strâmte care se desfășoară în cercuri concentrice lărgindu-se până spre gardul parcului, unde la final, aici la periferie, suntem și fizic foarte departe unii de alții, oamenii nu se mai feresc, sunt mai relaxați, vorbesc tare, râd, bârfesc, pentru că nu, în mahala ne-a plăcut mereu și e bine ca aici să stăm. În acest sens al acelor de ceas, paradoxal, timpul stă, nu știu nici cât mai mers, nici pe cine am văzut, un fel rutină care duce la orbire. De fapt, orice rutină duce la orbire. Nimic nou sub soare. Continui să mă plimb, de-acum în sinea mea, aceleași alei întortocheate, oamenii puțini care se dau de-o parte și aici, aproape că îmi e indiferent de ce parte sunt. Și totuși merg mai departe, străbat tot parcul, străbat în același timp prin mine, trag în piept un aer rece, străin, perfect pentru o nouă zi.
*
Schimbare de identitate. Sau schimbare de singurătate.
*
Tot timpul mi-au plăcut albinele, viespile, gândacii, mai ales cei cu crusta verde, strălucitoare și care, în funcție de gen sau vârstă au culori care radiază spre galben sau cărămiziu, cei care se mișcă încet, sunt destul de rari. De câte ori veneam acasă mama îmi mai găsea câtea unul și mi-l oprea într-un borcan, avea grijă de el, îi punea firimituri, frunze, furnici, flori, nu știa prea bine cu ce se hrănește, îl priveam o zi, două, apoi îl eliberam. Odată a găsit unul într-un șifonier în camera de la stradă unde o iederă spărsese rama ferestrei și cu acest prilej făcuse loc și insectelor, îmi rosese gulerul unui palton, stătuse acolo probabil pe timp de iarnă și se hrănise din stofa hainei, dar nu ne puteam supăra pe el, gândacul verde pe care-l veneram. La Muzeul Antipa am găsit o brățară în care într-o imitație de chihlimbar era acest timp de gândac, evident, mi-am cumpărat una pe loc, este și acum foarte frumoasă, am vrut să-i cumpăr și mamei dar era ultima, când i-am arătat-o a fost foarte încântată, a zis ea, putem să ne mai facem și noi câte vrem. Îmi mai place matca de viespe, deși mare nu înțeapă, a venit la un borcan de miere pe care-l lăsam special afară să ademenească albinele, apoi bondarul pufos, grăsuț și meticulos care venea la farfuria cu apă, dar la farfuria cu apă veneau mai ales viespile soldat, cu care nu era bine să mă pun. De când lăsasem borcanul cu miere afară își și făcuseră cuib deasupra terasei, dimineața erau amorțite, așa că mi-am înfășurat mâna bine în două prosoape l-am smuls și l-am dus în grădină să polenizeze acolo pentru că pe terasă erau oricum doar foi albe iar de polenizarea lor se ocupa altcineva.
*
Scrisul nu a fost niciodată împreunarea mea cu lumea exterioară, cât aș vrea să mă contrazic, numai din tezaurizarea ei s-a născut.
*
O foaie albă este exact ceea ce se vede – un câmp de zăpadă. Mai întâi am nevoie de ustensile, lopată, plug etc. În urma aratului brazdele vor ieși la suprafață negre, de culoarea pământului. Odată locul semănat nimeni nu se mai întoarce să mai scoată semințele și să pună altele, la fel mi se întâmplă și mie, odată ce am scris e scris, nu mai corectez niciodată, poate doar 2, 3 cuvinte precum plantele acelea cu rădăcinile mâncate de coropișnițe. Apoi literele astfel așezate cresc, cresc. La final formează recolta, cartea, care trebuie adunată, ambalată, închisă între două coperte. Hai că nu-i mare lucru, o viață de om îmi ajunge să fac asta, îmi tot spun, dar când privesc lanurile altora date cu insecticide, strălucitoare, impecabile, renunț. Poate că nu ar mai trebui să compar ci să mușc direct din pâinea mea de secară, să stau la poartă cu tava întinsă și să dau și altora, însă cine ar întinde mâna, oamenii sunt obișnuiți cu finețuri, cu lucruri prelucrate de zeci de ori, iar mașinăria mea nu are funcția asta de scară largă.
*
Când soarele răsare stelele dispar cuminți, în liniște, ca niște copile de pension care fug desculțe și tiptil în pat, una câte una se învelesc.
*
Într-un fel sau altul sunt plecată din România nu de aproape 30 de ani, nu aș calcula în ani, sunt plecată încă din copilărie, nici atunci nu stăteam locului, eram atrasă numai de ceea ce era departe, răsfoiam revistele care se publicau atunci, China, URSS – lucioase, colorate și cu un miros specific numai al lor, le luam cu mine în grădină și priveam bisericile rusești sau templele budiste ca pe niște înălțimi, călătoream zi de zi prin paginile lor ori de câte ori rămâneam singură, era o călătorie doar a mea, după care ochii se aținteau spre orizont ca și cum numai acolo le-aș fi găsit. După ce am crescut am fost atrasă într-un mod identic de oamenii care sunt departe, îndepărtați, izgoniți de părinți, de țară, și mai ales de ei înșiși, cei care seara când se duc la culcare nu vor să-și intre în corp și caută, caută alte corpuri, alte uși, aer curat, sunt aceia pe care trebuie să-i aduci mereu acasă și care se zbat metaforic între cer și pământ, mereu în luptă cu ei, așa cum se luptă asfințitul într-un spațiu întins, larg și prin care chiar dacă aș trece cu avionul tot nu l-aș putea atinge pentru că ajunsă acolo el se împrăștie sau poate că a fost mereu împrăștiat și numai ochii mei l-au adunat, poate că așa se adună și sinele în om, doar aparent. Ei stau mereu la ferestre și așteaptă ceva, un om care să treacă și să se arunce în el, să-i ia viața, carnea, așa cum fac paraziții și apoi după ce se satură fug înapoi la fereastră, pentru că nu, acolo nu plouă niciodată, cum ar veni am fost atrasă de fiare. Acum sunt atrasă de locul unde am crescut, de părinți, de ceea ce ei practic nu mai pot fi niciodată, de altfel nici eu, sunt atrasă din nou de ceea ce nu pot atinge, copilărie, linii imaginare, piscuri, mai ales umane. Nimic nu se cucerește, nici vârfuri, nici oameni, doar înfățișările exterioare pot fi ușor descuiate, după care hăul – din care am venit și în care mă voi duce. Când eram mică îmi umpleam cada cu spumă de baie și totul devenea posibil, mă afundam până doar nasul și ochii-mi rămâneau afară și-mi plăcea să cred că făcusem un strat de nori și pluteam, pluteam, și acum fac la fel doar că spuma se cheamă foi. Încet, încet am învățat limba română, încet, încet am uitat-o, între timp doar un exercițiu de articulație: într-un fotoliu, închid ochii și spun cuvântul: Acasă! Și el nu are nicio legătură cu ceea ce este în jur.
*
Față-n față, două orașe ca două pisici siameze stau de pândă la pervazul ferestrei. Primul este orașul cunoscut de toată lumea, cu străzile lui alambicate, mici, scurte, înfundate, prost asfaltate, pline de gropi, măcinate și mereu în lucru. E parcă un proces interminabil, un oraș suferind de un ulcer cronic, cu intestinele sângerânde și pline de bube cere de la sine pansamente gastrice sau mâncare. Tot timpul trebuie să ocolesc, dacă azi se termină o lucrare mâine începe alta, nu există un sfârșit sau cel puțin nu unde locuiesc eu. Acum este închisă zona din fața parcului Grădina Icoanei, muncitorii au așezat panglici galbene pentru a atenționa trecătorii: Atenție, drum în lucru! Asta îmi amintește de locul unei crime unde am făcut practică în timpul facultății, la fel, era împrejmuit cu panglici galbene și oamenii evitau perimetrul. Apoi, al doilea oraș, cel care apare ca o replică ciudată imediat cum întorc primului spatele și închid fereastra, ochii. Rând pe rând luminile din mine se aprind de la sine mai ales când scriu. Și aici trebuie același tratament, nu pot înainta pentru că mă lovesc de indicatoare: Atenție, drum în lucru! Aceleași gânduri întortocheate pline de abcese și leziuni care trebuie tratate, și aici ocolesc. Nu fac decât ce fac și muncitorii zi de zi, pun plasturi, bandajez, îngrijesc. De ce aș mai ieși în parc, aici cel puțin nu există riscul să-mi rup picioarele, bine și aici se pot rupe prietenii, iubirii dar măcar nu durează luni de zile să îndrept situația, nu am nevoie de aprobări, materiale de construcții aduse cine știe de unde, e drept și aici am nevoie de niște zăcăminte speciale dar le găsesc mult mai repede sub piele.
*
Oamenii cu traume se răzbună pe oricine și pe orice, există o remanență a răutății de care unii nu scapă, așa consideră ei că-și fac un bine, asta e hrana lor, spun specialiștii în comportamente aberante. Oamenii sunt ca farfuriile, odată sparți nu mai poți servi din ei. Îmi povestea o prietenă că pentru rolul ei are nevoie de drepturile de autor ale unei scriitoare în viață, a luat legătura cu ea și fiasco total, femeia deține o comoară și cu bani grei poate fi scoasă afară. În final nu poți sta înțepenit în mlaștina mofturilor unui om, viața este despre cum își face loc ci nu despre cum se zbate un bob sub pământ să germineze și nu poate, viața nu este despre agonoie ci despre cum răsare. Mi-am amintit apoi despre iedera mea de la țară care spărsese rama ferestrei și intrase la căldură, mai mult de atâta, ea servea și drum pentru insecte. În ambele cazuri e vorba despre spărturi. Pe vremuri morții se îngropau cu lucrurile care le aparținuse, haine, tacâmuri, farfurii și cam tot ce folosise în timpul vieții. Rămășițele se îngroapă să nu dai de ele întâmplător și să te tai, cel puțin cioburile minții. Am fost cu ani în urmă într-o localitate, mai mult un cimitir de oale și ulcele, la Nippur (cunoscut mai bine după denumirea antică), și mergând spre un mic templu mi-am dat seama că nu puteam înainta printre miile și miile de farfurii și ulcioare pentru că în orice direcție m-aș fi îndreptat riscam să-mi scape oricând talpa într-un morman de cioburi, dar am continuat încet, încet, cu insolația de rigoare, ajungând după câteva ore în interiorului templului, la răcoare. Am întrebat ghidul dacă pot lua un ciob ca amintire și a zis da, chiar el mi-a dat o pungă de plastic să iau câte vreau, iar la graniță nimeni nu m-a întrebat nimic. Să fie clar, cioburile tot cioburi rămân fie că au și câteva mii de ani vechime. Îmi amintesc marea, marea de bucăți de vase de lut sparte din care puteai lua câte vrei așa cum iei scoicile, și ele tot obiecte tăioase, rămășițe ale unor crustacee cândva vii . Destul de asemănător o vedeam pe scriitoarea cu care prietena mea se lupta, orice ar fi făcut, orice cale căuta risca să se taie în trecutul ei, iar și iar. Cunoșteam bine cum funcționa celebritatea pentru că și eu mă tăiasem în trecutul unui editor care mi-a răspus la un e-mail: Domnișoară, pe vremea mea umblam cu manuscrisul sub braț și aici văd că ați trimis la cinci edituri deodată!? Se poate, separat, vă rog! Editorul voia să mă zbat și eu puțin, să trec prin ce trecuse el, așa că mi-a închis virtual ușa în nas, nu așa din câteva clickuri puteam rezolva problema. Nu am mai trimis manuscrisul niciodată, ce editor poate fi acela care judecă după modalitatea de trimitere și nu după conținut. I-am răspuns doar: Deh, tehnologia!
