Carmen Sorescu
Nu am putut să-i spun adio, nici măcar la revedere, cuvintele muriseră pe cerul gurii cu mult timp înainte. La apus, păsările țipă speriate să-și adune puii la cuiburi sau să plece spre pomii înalți din gările tocite, așa cum fac ciorile, dar eu nu am putut nici să țip, nici să-l adun, în mine era un foc mocnit de vreascuri tinere care scotea fum, scotea fum și atât, nu ardea cu flacără. Partea asta posomorâtă nu va muri niciodată pentru că e partea pe care el mi-a dat-o tu și într-un fel mă ține vie. Cicatricile ard înăbușit, uneori pișcă sau înțeapă, apoi se fac gânduri, se convertesc în litere și litere, lasă semne pe foile albe care pișcă sau înțeapă.
La sfârșit de săptămână, cum este azi, îmi place să trag draperiile de la ușile de sticlă care dau în grădină. Perspectiva acestui fals afară îmi atrage privirile spre cei șase copaci de care am grijă, iar gardul îl privesc mai mult ca niciodată. Numai în zilele libere fac asta, am timp și e, de ce nu, sărbătoare: adulmec de la masa de scris îngrăditura. Niciodată în mintea mea nu sar această împrejmuire, ci mai mult încerc să mă strecor printre nuiele, odată cu fantele de lumină. Copacii ating geamurile cu crengile osoase. E iarnă. Frig. O lâncezeală plăcută se lasă peste foile albe, adevărul se așterne impermeabil și pur, nicio minciună nu mai trece prin ele, doar în zile ca aceasta văd foarte bine, când fiecare obiect are rostul lui. Toate îmbinate formează plantația, sunetul ei ajunge la mine ca o zgârietură de ființă care vrea și ea în casă. E frig. Foarte frig. Culmea, umbrele trecătorilor se prelungesc până la masa de scris, nu știu de ce ele intră mult mai ușor. Jocul lor pe ziduri este silențios și asta mă neliniștește într-un fel ciudat. Abia aștept următorul trecător, dar până atunci îmi pironesc ochii în albul paginilor: Nu-mi plac propozițiile scurte, orice e simplu, clar și concis sună a verdict, nu-mi plac sentințele, mă țin în frâu, îmi pun piedici incalculabil mai multe decât nuielele. Până la urmă, nu pot stăpâni nimic, nici măcar propriul corp, el își vede liniștit de viața lui, de foame, de sete, destructurează când are chef fără să mă anunțe în prealabil, mă face bucăți, mă lasă prin case străine, pe străzi. Practic, corpul nu mă urmează, el are un adevăr al lui, rar ne contopim, rar suntem de acord, suntem mai mult în luptă. Aș spune, dimpotrivă, el în foamea lui mă stăpânește și spune: aici am mâncare, căldură, gard, siguranță. Corpul nu sare gardul, el iese politicos pe poartă, mintea mea nu știe de maniere când e vorba de libertate, el da. Oare de ce nu mă pot împreuna să ajungem la aceeași concluzie? E ca și cum aș cere propriului paznic să fie mai docil, iar asta nu se poate, monstrul cu trei capete nu se lasă înduplecat de sufletele morților. Numai iubirea îl calmează, doar otrava asta ne face tot una. Îmi amintesc clipele când corpul mergea singur pe străzi fără nicio judecată și mă trezeam la ușa iubitului meu fără să știu de ce. Poate tot de foame, de sete.
Țââr! Țââr! Nu răspunde nimeni. Era 4 după-amiaza. Nici vorbă să plec. Sun iar. Țââr! Țââr! Nimic. Nu știu cine a luat decizia să aștept, dar am așteptat, așa, fără nicio rațiune. Eram un gol, un balon plutitor. Pe scări se auzeau pași, din ce în ce mai apropiați, era Silviu, venea acasă. L-am văzut cum înainta pe hol spre ușă, dar nu m-am dus spre el, corpul nu părăsea apropierea de ușă. Ușa, desigur, unea și deschidea altă lume.
-Ce cu tine aici? Zâmbea el, surprins…
-Am venit la tine!
În timp ce descuia, dorința mea de a fi cu el topea toate cuvintele, mă făceam înțeleasă din orice altceva numai din cuvinte nu. Silviu zâmbea. Eu, la fel. Toată comunicarea era redusă la acest nivel de strălucire al surâsului.
-De ce-ai plecat data trecută așa repede? Brusc mă întreabă el, iar eu nu mai știam, care ultima dată.
-Aveam examen! Trebuia să învăț. Am făcut chec cu ciocolată, hai să mănânci! În timp ce se întorcea din bucătărie cu un cuțit și o farfurie l-am văzut pe Zachi, câinele lui, labradorul imens de 70 de kg.
-Credeam că e la mama ta, cum de nu m-a auzit la ușă când am sunat?
-Cred că te-a auzit, dar e supărat.
-De ce ai plecat ultima dată?
-Ți-am zis, aveam de învățat…
-Și acum nu mai ai, sesiunea nu s-a terminat…
-Ba da, dar mi-am făcut timp.
-Timp? Cât timp?
–Câteva ore…
-Câteva ore… deci…
-Eu am trecut întâmplător pe acasă să iau niște hârtii, trebuie să le duc la birou, le-am uitat de dimineață.
-Bine, vin și eu tine.
-Nu, tu rămâi aici și mă aștepți.
-Unde?
-Aici, dă-mi geanta. A răsturnat geanta, mi-a luat buletinul, carnetul de student și banii, mi-a dat jos lănțișorul de aur, brățara și cerceii. Eram bulversată.
-Ce vrei, de fapt? Ce naiba faci?
-Să nu pleci!
-Te încui aici și mă aștepți. Vin în maximum două ore.
-Pentru gestul ăsta infect, plec chiar acum.
-Nu ai cum, ușa e încuiată!
-O să strig la geam, până mă aude cineva, asta e sechestrare!
-Ai intrat de bună voie, înțelege atât, așteaptă-mă să mă întorc și dormi la mine.
-Și nu puteai să spui și frumos, fără deposedarea asta de lucruri.
-Să nu mai pleci.
-Și crezi că dacă mi-ai luat buletinul nu-l pot recupera, de ce te poți ca un idiot?
Nu a mai spus nimic și a plecat, la ușă l-am văzut cum a pus într-un sertar toate lucrurile mele. Câinele se uita blând. Aproape nu se mișcase din locul inițial, doar își rotise ochii când la mine, când la Silviu. M-am dus la fereastră și l-am văzut cum se îndrepta spre stația de metrou, m-am întors pe hol unde era acel dulap în care ascunsese lucrurile, le-m luat și mi le-am pus toate grămadă în geantă. Nu-mi plăcea că mă încuiase, am căutat prin casă ceva să sparg yala. Am găsit o unealtă de grădină, am lovit yala de 5,6 ori și ușa s-a deschis. Am ieșit încet, mă simțeam nu știu cum, parcă eram o infractoare care-mi eliberasem corpul din prizonierat. Exact asta se și întâmplase, mă eliberasem și cu toate astea și mintea se limpezise. Ne-am reîntâlnit după trei luni, întâmplător pe stradă. Silviu avea același zâmbet diafan, copilăros, pus pe șotii. Ne-am întâlnit față-n față, frontal.
-Ce faci?
Eram pe o străduță de lângă Teatrul Național, el avea serviciul în apropiere, cred că ieșise să mănânce sau cel puțin așa credeam.
-De ce ai plecat ultima dată? Întrebă el din nou, iar eu zâmbeam crispată, încet și potolit, mai mult o grimasă care se descompunea în ură și iubire.
-Spune, de ce ai plecat ultima dată?
-Aveam de învățat! Nu am nicio stare să-ți amintesc ceea ce știi foarte bine…
-M-a sunat mama, a făcut musaca de vinete, mă duc la ea, vii cu mine?
-Așa, după trei luni?
-Da, uite Dumnezeu ne-a întâlnit iar! Când am ajuns, mama lui nu era acasă, îi lăsase un bilet pe care-i scria că mâncarea este în cuptorul de la aragaz și că se întoarce seara. Am mâncat împreună, într-o bucătărie mică, la un foc mocnit. Nu știu ce mă lipea de Silviu, îmi plăcea cum zâmbea, era mai mare cu 8 ani decât mine, îi povestisem bunicii de el, și ea la fel, zâmbea mereu, cred că aici era pragul ușii care mă ralia. Dragostea nu are nevoie de țarc pentru că ea își face loc prin nuielele gardului odată cu fantele de lumină.
Se întâmplă uneori să simți sfârșitul mai aproape decât este; numai sfârșitul iubirii te împinge la tot felul de lucruri! Cum ar fi scrisul – ca o răpunere de bună voie în mijlocul paginii. Cum ar fi viața fără această sechestrare? Un eu plăpând în mijlocul foii în bătaia necruțătoare a săgeților, cum ar fi să-l iau de mână și să-l trag de acolo de unde poate fi rănit în orice clipă?
Nu știu nici acum dacă scriind îmi cultiv visele sau le distrug, dar știu că focul mocnit încălzește.
