Două minute

Îmi face rău mirosul de benzină dar și mirosul de plastic din interiorul mașinii, combinate cu aerul închis de peste noapte și vaporii de parfum emanați de micul aparat pe care-l am înfipt în ventilația aerului condiționat creează un mediu aproape toxic și încep să tușesc imediat cum deschid portiera, mă ia durerea de cap și de cele mai multe ori deschid geamul. Dar și așa simt gazele de eșapament ale celorlalte mașini, din pricina asta sunt mai mereu cu mâna pe butonul electric al ferestrei, căutând mereu, sus-jos, un prilej pentru aer curat. De multe ori sunt prinsă în cursa străzii, în mreaja oamenilor care se mișcă într-un du-te vino halucinant, mai ales la Piața Romană, am numărat 100 de pietoni pe zebră, cei mai mulți tac prinvind sus-jos spre culorile semaforului care stau să se schimbe, alții vorbesc la telefoane sau verifică mesaje scroll up and down, la fel cum fac și eu cu fereastra și mă gândesc, oare ei ce fel de poluare au acolo… Totul e viu, colorat, nu doar roșu, galben, verde, totul se atrage și se respinge în egală măsură, e agitație, viață. Mame cu cărucioare, alte mame cu copii de mâna, tineri, bătrâni, cerșetori cu bagaje în spate, câini care se țin după oamenii fără case, câini care traversează singuri, în lese sau câini care conduc oameni orbi… la Piața Romană poți vedea lumea, fix așa cum e. Buticuri de ziare, gogoșerii, tutungerii, fast-food-uri, femei care vând lavandă jos pe trotuar, altele tricotaje pentru copii, căciulițe, rochițe, păsările și ele, porumbei, pescăruși, vrăbii, liceeni care fumează, fete care întind reclame printate dar și marile reclame pe ziduri, grafitti, e centrul orașului, aici oamenii vorbesc alte limbi și nu doar atât, multe aspecte din viața noastră poartă denumiri din alte limbi și unora le face rău precum mie mirosul de benzină, altora nu. E o zi oarecare, nu e 1 Martie și nici 8 Martie, e o zi firească când am impresia că aici s-a întâlnit muntele cu marea și din izbitura lor a ieșit această animație care nu pare să se potolească curând, vietăți care încearcă să se adapteze la condițiile noi, unii parcă acum ies din apă și alții dimpotrivă au fost de când lumea pe uscat și vor în apă, fiecare cum poate, se luptă, caută să învingă, strada, aerul, pe ei înșiși. Unii merg drepți, triumfători, parcă ar duce drapele în spate, parcă se întorc de la luptă, alții dimpotrivă, merg încet, aduși, cu poveri, greutăți, boli, amintiri, iubiri, schilodiți, parcă au un picior lipsă. Numai că oricine poate fi înlocuit, dacă un om se pierde după colțul străzii imediat altul îi ia locul, dacă vânzătorul ambulant de pietre semiprețioase se duce pe străzi lăturalnice altul vine în locul lui, poate cu flori, poate cu altceva. Pe stradă este o permanentă alergătură, o predare de ștafetă, copii care termină orele la prânz și trec spre case se întâlnesc cu aceia care încep orele după amiaza, la fel oamenii care fac schimbul la magazine, eu i-am zărit la magazinul de bijuterii & exchange money cum schimbau între ei chei, își spuneau la revedere, unul ocupa locul pe scaun, altul pleca. Toată lumea se adaptează din mers, nu e timp prea mult de gândire, de prea multă sclifoseală sau metamorfoză, pentru că nu, mâine e o nouă zi, alt trafic, altă îmbulzeală, alte strigăte, guri, suflete de umplut. Chiar imediat cum am deschis geamul am auzit o femeie vorbind cu o alta căreia îi spunea că azi trece pe la bunica ei să vadă ce mai face, să-i ducă mere, portocale, presupuneam că bunica nu putea căra fiindcă era în pat, dar se pare continua ea, era doar un pretext să-i mai aline singurătatea. Dar cei mai mulți sunt oamenii care mănâncă din mers, croasante, covrigi, felii de pizza, șaorma, hamburger, gofre sau mai nou waffle, hot-dog, am văzut pe cineva mâncând Indomie, dintr-un pahar mare, roșu, de plastic – gustoșii tăieței chinezești, da, niciun cuvânt românesc, poate că plăcinta de brânză, din care-mi iau și eu uneori dacă tot trebuie să mănânc pe criteriul etimologic, îmi place latinescului placentae combinat cu cuvântul de origine necunoscută sau poate dacică, brânză, nu mai spun de băuturi, acidulate, plate, colorate; și dacă înainte de potopul globalizării eram o singură limbă acum turnul Babel e deja ridicat în conștiință, nu ne mai miră și nu ne mai sperie nimic, acceptăm orice.

Dacă Discordia și-ar arunca mărul aici nimeni nu l-ar vedea, prin urmare tot e bine, nimeni nu se ceartă pentru că asta presupune să stai pe loc dar aici toate lumea merge, trece, traversează, intersectează drumuri, oameni. Și oamenii au devenit precum magazinele cu două uși de trecere, treci prin el și atât, te duci în partea cealaltă unde ai treabă, dacă vrei te poți opri să te uiți sau să cumperi, poate sunt reduceri sau poate colecția nouă, poate vrei să asculți muzică sau poate auzi ceva frumos, nu contează, important e să treci prin el, să spui și altora, poate cine știe cineva se îndură. Impresia pe care mi-o lasă lumea din jur este că oameni sunt tot mai permisibili, asta nu înseamnă mai buni, chiar dimpotrivă, superficiali, ignoranți. Fără baze și fără temei ca multele magazine stradale care la prima furtună sunt luate de vânt. De aceea totul e ușor, trecător, vindecabil, înlocuibil și paradoxal aceast tratabil aparent inofensiv face infecția.

Sunt încă la semafor, în față am indicatorul drept înainte, interzis întoarcerea la stânga și la dreapta drum în lucru, prin urmare în curând voi merge drept înainte.

Atmosfera este puțin apăsătoare, probabil din cauza norilor, mulți, negri, stă să plouă, poate și de asta oamenii se grăbesc fel ca păsările care zboară mai jos, simt cumva pericolul și stau mai aproape de cuiburi, chiar dacă aș ieși din București și 100 km timpul ar fi la fel, nu s-ar scurge, curg doar eu, restul rămâne la fel, doar eu fermecată, ferecată, sus-jos ca o cumpănă în care mereu sunt greutatea pentru echilibru. Din mine se ia, se taie, se aruncă, sunt mereu acolo gata de ajustat.

De câte ori deschid geamul la semafor, parcă sunt la granița cu tărâmul celălalt, de multe ori, ca printr-un făcut, nimeresc mereu cu privirea un cerșetor, și-mi spun iată că și eu pot fi privită, mi-aș dori foarte mult să știu ce gândește acel om când își mută apoi privirea de la mine la următorul șofer și tot așa, probabil că se gândește tot la o ștafetă, la un șir de mașini, de oameni, care nu se termină cât e ziua de mare, că parcurgem aceleași distanțe, același echilibru monoton al unei zile oarecare, că fiecare om e o za al unui lanț fără un punct final. Cerșetorul îmi pare un om cald, poate că mi-ar plăcea să dau mâna cu el, să vorbim, sa facem ceva să rezolvăm problema, poate că nici nu l-aș întreba de ce este acolo sau cum a ajuns. Când sunt față-n față cu cineva pentru prima data îl primesc pur și simplu, de obicei văd lumină, strălucirea firească a omului, dar de fiecare dată e blocată de un zid al confruntării. Din prima clipă oamenii intră în luptă și mă bagă în concurență cu ei fără să vreau, numai că eu ca omul cu care mi-ar plăcea să dau mâna, chiar nu am nimic de împărțit pentru că nu am ce, nu știu că aș deține ceva de preț. De cele mai multe ori îmi iau bagajele și plec liniștită în lumea mea, acolo pe țărmul meu, unde viața se recâștigă.

Din punctul meu de vedere, când deschid geamul am în față o împrăștiere vastă de oameni, o armată colorată în toate felurile dispusă și totuși regulamentar, pe străzi, pe trecerii de pietoni, în stații, toți aliniați în punctele nevralgice ca niște soldați într-un război al vieții, apoi clădirile, magazinele cu reclamele lor iar colorate, deranjante; din punctul lui de vedere, care privește fix în față mă găsește doar pe mine, eu care pot fi oricând înlocuită cu următoarea persoană din spatele meu imediat la următorul claxon, nu mă vede ca pe o femeie, ci mă vede generalizată, mâinile mele nu mai sunt pe volan ci ele se restrâng pe lângă corp până dispar, chipul la fel, se estompează, devine ceață, culorile nu sunt nici ele, sunt înglobată în toată pasta orașului de unde la final ies doar o bucată de carne și atât. Când mă privește prin geamul lăsat jumătate privește sublimat, într-un punct sintetizant, reductiv. Pe când eu văd explozia. Nu e nevoie de nicio limbă să comunicăm, limbajul gesturilor comunică frica, bucuria, emoția, și era la fel ca atunci când eram studentă și călătoream cu trenul:

«Eram 8 oameni în compartiment, călătorisem deja împreună o oră, nu vorbisem nimic cu nimeni și nici oamenii între ei, în fața mea era un domn în vârstă, îmbrăcat elegant, cu un costum maro, curat, mirosea a naftalină, o cămașă galben-pal, pantofi asorați, privea pe geam la fel ca mine. Cu el am împărțit nu covrigul și nici ziarul, cu el am împărțit frumusețea și generozitatea câmpurilor, a lanurilor cu grâu, tristețea fântânilor părăsite, graba pasagerilor, panica, aceleași gări construite din cărămizii roșii, vechi de aproape 70 de ani, era liniște în compartiment și parcă un fel de omenie, doar zgomotul roților de tren ne amintea de viața palpitantă, simțeam o letargie dată poate și de soarele care încălzea ferestrele și nu doar atât, ajunge și la mine, îmi modifica starea care fusese una vioaie când urcasem în tren, acum aveam o moleșeală eram aproape adormită, dusă departe spre orizont. Brusc intră pe ușă o doamnă cam la 35, 40 de ani, cochetă, cu o pălărie cu boruri mici, bej, rujată strident, atât apucasem să rețin pentru că nu-mi puteam lua ochii de la fața ei pentru că vorbea încontinuu, venise însoțită de controlor, care probabil îi explicase unde-i era locul și se dusese țintă la bătrânul în costum maro din fața mea. Doamna cochetă se certa cu ea, omul nu riposta, îi reproșa că stă pe locul ei, că nu are rușine, bătrânul s-a ridicat după o geantă de mână care o avea pusă sus în separeul pentru bagaje, și-n timpul ridicării privirile ni s-au întâlnit, a fost unul din puține momente ale comunicării noastre, în tot acest timp doamna nemulțumită aproape se așezase jumătate pe scaunul cu pricina. Nu știam dacă doamna avea dreptate, dar eu simțeam empatie pentru bătrânul cu care împărțisem tăcerea și liniștea și eram hotărâtă să mă ridic dacă femeia avea dreptate să cedez locul vecinul meu de scaun, mai erau poate încă 40 de minute până la București, dar surprinzător, pe biletul bătrânului era trecut locul corect, controlorul greșise numărul vagonului. Nu am mai revenit apoi la starea anterioară pentru că se aruncaseră cu multe pietre și vibrațiile treceau prin mine perturbant. Nimeni nu a comentat trecerea femeii prin compartiment ca o furtună neașteptată pe o vreme senină, nu era nimic ieșit din comun.»

Computerul de bord al mașinii spune: waiting for an answer; adică închid sau deschid geamul, să mă hotărăsc, așa între două lumi se pare că nu mă lasă, continui să-l las deschis, după care cedează și spune: close AC, închid aerul condiționat, și în oglinda retrovizoare lumea continuă să se miște, ciudat, inestetic, întoarsă pe dos, o realitate de care mă îndepărtez în fiecare zi deși sunt în ea. Este verde, las în spate un monolit plin de galerii cu șobolani și dacă s-ar prăbuși nu eu aș fi cea care va supraviețui ci săracul care m-a privit peste geam.

Cu cât stai mai mult afară sau în afară, vezi lucrurile la începuturile lor, pentru că el zi de zi trebuia s-o ia de la zero, să supraviețuiască, el s-a născut și a murit de mai multe ori, și nu știu care e legătura dar mi-am amintit de o colegă care atunci când are o răceală se învoiește, dacă o sun, răspunde mama ei, ea doar e bolnavă, la pat: Ce să facem Carmen, suntem supărați, e Cristina bolnavă, dacă sun a doua zi soțul îmi spune identic: Suntem supărați, e bolnavă Cristina. Într-un final, după ce învăț și eu laitmotivul mă duc acolo, vorbesc puțin cu ei în bucătărie, așa în șoaptă, să nu deranjăm, e Cristina bolnavă, are 38.2C și e o atmosferă ca atunci când bunicul stătea să moară, el chiar a murit, simțeam pe undeva deja feștila aprinsă, mâța mânca afară să nu miorlăie în casă, mama ei îmi spusese să nu vorbesc prea multe că obosește Cristina ascultându-mă, trebuie să se refacă,. Ajung într-un final la ea în cameră, trecând totuși prin aceste furci caudine, de parcă eu i-aș fi dat infecția ci nu ea mie, Cristina era în pat, stătea, vegeta, nici nu se uita la tv, nici nu citea, ăsta era oricum felul ei să doarmă până la 12, nu era nimic nou, acum însă i se făceau aerosoli, maică-sa mi-a zis că peste 30 minute vine și ea să-i facă aerosoli și când a pronunțat așa grav am crezut că intră în operație, aerosoli, și asta însemna un tub cu sare pe care mama îl ținea și Cristina respira din el, era ca și când cineva ți-ar ține țigara când fumezi, ea nu putea singură, era bolnavă.

Diviziunea celulară, prima fază a desprinderii, mitoza, durează două minute, oamenilor le trebuie două minute să moară, atât cât așteaptă și la semafor, eu nu am făcut decât să umblu prin amintiri precum cerșetorul prin sacul de gunoi. Nu știu el ce-a găsit, dar părea liniștit acolo jos, pe țărmul lui, pe cimentul rece, unde viața începe mereu.

(sursa foto: theverge.com)