Carmen Sorescu 
În septembrie, și nu numai, dincolo de fereastra camerei mele se văd câteva case, parcă acum construite, an de an se zugrăvesc însă fără a li se schimba vreodată culoarea, aceeași mereu, nisipie, în totală concordanță cu dunele din jur, furtunile de nisip, căldura și umiditatea alterează tencuiala și este nevoie de renovare. Apoi palmierii răzleți, la locul lor ca niște militari înarmați cu umbră, mereu la datorie, nemuritori, dacă unul moare se replantează imediat altul, la fel ca o santinelă care păzește și dacă este împușcată paza este reluată imediat. Atunci când e briză acești copaci prin ușoara lor unduire imită priviri întrebătoare stânga-dreapta, desigur sunt mereu verzi dar și ei se împrospătează prin tăierea crengilor uscate și mai ales a celor cu fructe. După care marea, la fel de albastră, uneori din pricina algelor își mai schimbă nuanța spre verde dar nu fundamental, și ea roade țărmul, pașii pe nisip, viețile celor care o privesc, amintirile care sunt aduse aici la vânturat sau la aruncat. Cel puțin eu așa simt, de parcă aș căra zi de zi cu mine niște saci negri plini de gunoaie și în clipa când merg desculță și simt valurile până pe la genunchi e ca și cum m-aș spăla de tot ce mă dezgustă.
Dar gazonul este de fapt prima mare care se întrevede imediat cum se termină asfaltul, este udat zi de zi altfel iarba s-ar usca și din loc în loc ar apărea goluri ca niște bube, acestea se tratându-se cu bucăți noi.
De la fereastra mea privesc zi de zi iarba care se unește cu marea, asta pentru că faleza este mică și în depărtare dispare. Prin urmare, faleza îngustă nu se observă deloc din locul de unde îmi beau nesul, ca și când nu ar exista, și asta mă distrează cel mai mult: Dacă nu vezi ceva nu înseamnă că nu există.
Merg aproape în fiecare dimineață pe pietrele ei, cunosc fiecare plantă care crește printre ele și mereu îmi pare rău de firicele ieșite la lumină pentru că știu că în curând grădinarii vor face ca totul să fie perfect aliniat. Nimic nu are voie să iasă din contextul prestabilit, trăim zi de zi după un proiect care trebuie să fie în grafic la mm. Citesc mereu anunțul scris pe o tablă sudată pe gardul metalic care mă desparte de apă: Do not climb this fence under any circumstances. Prin urmare, acest gard nu poate fi sărit, acest gard, altele da. După balustradă sunt stâncile abrupte, câteva rândunici de mare, chiar o familie de cormorani, o pisică cu pui, câțiva pescari aceeași mereu, un japonez, doi filipinezi și doi marocani. Japonezul este mereu singur, cu el mai vorbesc uneori, prin urmare, nu există doar ideea de pescari ci chiar aceeași oameni de ani de zile. Japonezul e cel mai pregătit, are cel mai performant set de pescuit, pălărie, scăunele, caserole, containere, mici, mari, chiar un mic coș de gunoi, totul portabil, totul cu geometrie reglabilă, de unde proverbul inventat ad-hoc: E bine să ai un japonez la casa omului. Cuvântul mereu este prezent la ordinea zilei, totul pare perpetuu, nimic nu se schimbă, nici vremea, nici soarele, nici pisicile, nici oamenii, nimeni nu vine și nimeni nu pleacă, oamenilor care trăiesc aici le plac acest continuu prezent, acest nesfârșit bolnăvicios care încet, încet, cel puțin mie, începe să-mi mănânce din viață. Marea roade, nisipul degradează încet dar sigur pământul negru dus cu vapoarele din alte țări, soarele arde iarba, și în ciuda acestei mari digerări e mereu primăvară, instalația de furtunuri și robineți la fiecare plantă în parte, parapete de ciment, umbrele, pergole, pânze și perdele protejează. La fiecare pas un ajutor, o susținere, o ascunzătoare. Natura în luptă cu omul, sau invers, omul în lupta cu natura. Din punctul meu de vedere natura mistuie, dar poate că nu e deloc așa, ea se exprimă prin ea însăși și atât, oamenii i se împotrivesc pentru a o cuceri cu tot felul de tertipuri, plastice, construcții etc, oricum e o luptă pe față, fără scrupule pentru această primăvară continuă și încă necurmată.
Vedeam toate aceste lucruri parcă dintr-un loc mobil, instabil, oriunde m-aș fi mutat era același peisaj consecvent-fraged, tineresc, sau dacă aș fi avut o casă rotativă și s-ar fi învârtit ea după soare priveliștea ar fi fost uniformă, neschimbată. Mai vedem apoi lucrurile dosite, animalele camuflate, cămile, șopârle, pisici de culori palide, parcă ofilite deja, construcții insipide, femei voalate, bărbați acoperiți și ei, în subsidiar fobia de deșert năștea tot felul de imitații să-i fie pe plac. Dacă te faci tot una cu pustietatea nu te mai vezi, nu te mai absorbi și rămâi în viață.
Uneori vorbeam cu japonezul, nu săream gardul, doar cuvintele o făceau, ca niște mingi de ping-pong, de la unul la altul, Akio nu ținea cont de avertismentul scris cu roșu, spune că e atent și că știe să înoate, apa era foarte adânc săpată pentru vasele de croazieră, iar din pricina adâncimii marea uneori era chiar neagră. Într-o zi l-am văzut pe Akio pe marginea apei mutând dintr-o mâna în alta un bolovan sau cel puțin așa îmi imaginam până să strig să-l întreb ce face, aveam impresia că frământă și făcea o cocă. Eram pe aproape, avea un bulgăre de pământ pe care tot îl fricționa, mă dusese cu gândul la mărgelele de la mătănii, așa cum musulmani se „joacă” cu ele, mă gândeam, cine știe, cum sunt ei ciudați, animiști, ce formă de rugăciune sau relaxare au, nu de alta, dar chiar aveam o cutie cu astfel de bile de relaxare pe care scria made in Japan. Când l-am întrebat ce face, mi-a zis: Gata, am terminat cu mine de mulți ani, m-am șlefuit destul, acum modelez pământul.
În limba japoneză, dorodango: 泥だんご, lit. „gălușcă de noroi” este o formă de artă în care pământul este amestecat cu apă și apoi modelat, lustruit, șlefuit bine în mâini până noroiul ajunge o sferă strălucitoare, delicată, asemănătoare unei mingi de biliard, dar totuși fragilă, care oricând se poate sfărâma. Prin urmare, se caută un om, poate fi găsit oriunde, mai ales când nu te aștepți, la început se dă prin sită să fie curățat de impurități, trecut și ce alte putrefacții ar mai putea deranja, după care se lasă la așezat în liniște. Poate fi de diferite texturi, nu contează, contează că poate fi rotunjit, și chiar dacă orice este perfectibil și globul astfel obținut va sclipi, el e totuși perisabil. Este poate ceea ce fac părinții cu proprii copii sau chiar mai târziu, fiecare ca adult face asta cu propriul corp, când ești mic nu ești așa priceput. De-a lungul timpului schimbările fizice și psihologice, acest continuu tratament, care prelucrează, al vieții sau al morții, nu îmi e foarte clar, și independent de voință, face să fii văzut de la distanță precum o stea mai scânteietoare în mii de alte stele 😊.
Arta de a rafina murdăria cere timp, șlefuirea bolovanului ia câteva ore, cizelarea unui om mai mult, procesul poate dura toată viața sau poate e de-a dreptul inutil, de exemplu, dorodango se face din pământ și nu din nisip, depinde de material, de consistența lui, dacă face priză cu apa, dacă nu, și mai ales pentru cât timp, castele de nisip nu durează prea mult, precum unii oameni care nu rezistă propriei străluciri și se întorc în bezna care le place.
Stând de vorbă cu Akio mi-am dat seama că eu nici măcar nu am început, nici măcar nu am știut că am puterea asta de-a depista câte straturi de murdărie am și mai ales de-a străluci, ca un far, de ce nu, să transmit un indiciu luminos, atenție: Pământ! Atenție: Om! Chiar asta i-am și spus glumind, să aibă răbdare că în curând nu va mai fi nevoie de becuri pe faleză, pe unde voi trece eu strada va fi luminată și, mai ales, pot fi împrumutată la petreceri, evenimente, pe post de torță. Apoi a pus un crevete imperial în undiță și mi-a oferit-o cu plecăciune peste gard, nu am trecut dincolo dar am aruncat undița, după nici câteva minute am prins un peștișor, nu era auriu, dar îl puteam șlefui și pe el, de-acum am prins tehnica, magia cu care scot lumina din murdăria intestinală. Licuricii, de exemplu, comunică prin semnale luminoase, și așa îmi propusesem și eu, când îl văd pe Akio, pe fereastra camerei să aprind și să sting becul de câteva ori, să știe că urmează să mă plimb pe faleză😊
