Carmen Sorescu 
Trenul avea, desigur, rolul de-a ne duce pe fiecare dintre noi la casele noastre dar avea și capacitatea de alinare, simpla urcare era deja poposirea în brațele mamei. Se simțea de la bun început cum oamenii erau mai buni, mai permisivi, cedau, cedau locuri, cedau în fața discuțiilor în contradictoriu, încercau să se odihnească, să doarmă și cum începea zgâlțâiala sarcina lui de sedativ se împlinea cu succes. Și ce era minunat că toți aveam același țel, parcă același părinte. Viața mea putea fi dată oricărui pasager, atât eram de clandestini încât ne confundam cu ușurință. Mi se întâmplase și mie, când l-a un moment dat m-am dus pe hol să mă plimb puțin, la întoarcere m-am așezat în altă parte și nimeni nu a zis: e ocupat; eram liberă să mă așez unde vreau. Camuflați unii în alții, recunoscând aceleași tipare, mi se părea de film dacă am fi încercat un scenariu simplu: pasagerii să fi mers la alte adrese și părinții sau cei care iar fi așteptat acasă să nu se fi impacientat, să-i fi tratat ca fiind ai lor, pentru că acasă nu călătorești ci doar vii. Ar fi fost suficient doar un singur om și trenul ar fi plecat, așa cum începe povestea mea, e suficient un singur om să trăiască, iar dacă nu o va face trenul îl va duce sigur la destinație, așa cum e, mort. Ajuns la destinație, întâmpinat de zeci de oameni, poate sute, toți l-ar fi revendicat.
Magnetismul animal – mesmerism, teorie inventată de Franz Mesmer, medic german, arată că o forță naturală invizibilă este deținută de toate ființele vii: oameni, plante, animale, la un moment dat chiar se pot vindeca unele prin altele, fluidul magnetic trece din vietate în vietate, iar asta îmi amintea de mâna bunicii pe frunte, și când povesteam copiilor, la rândul lor, îmi spuneau același lucru, că și bunicile lor erau la fel 😊 După mirare, venea o mare liniște, eram mult mai bine, toți eram la fel chiar dacă locuiam în case diferite și aveam părinți diferiți, apoi alergarea, joaca fără griji. Revelația pierderii în cineva sau ceva mă urmărește și azi, nu-mi place să ies la suprafață prin nimic, îmi place acolo amestecată în rutină, în mecanismul subsidiar care muncește, dă viață, cum era odată locomotiva cu aburi, pe oamenii aceia transpirați și plini de funingine care băgau cărbuni nu-i vedea nimeni, important era ca lucrurile să meargă.
Oamenii din tren erau legați între ei precum vagoanele, majoritatea aveau amintiri, verigi asemănătoare perioadei de dinainte de 1989, mâncarea raționalizată, lipsa curentului electric, a televiziunii, aceleași manuale școlare, aceleași poezii, cântece, bibelouri, chiar și aceleași haine, pe studenții de lângă mine îi lega wi-fi-ul, chiar dacă erau unul lângă altul, tinerii își trimiteau mesaje: texting better than talking; o abilitate sau o dizabilitate, mă întrebam? Asta încercam în tren, să caut un răspuns la diferența dintre a călători și a veni acasă, dar răspunsul îmi era răpit de alte și alte întrebări care se iveau fără să vreau. Totuși când vin acasă nu călătoresc, nu e ca un simplu voiaj, ca o vacanță, e mai mult o dispariție în omul care am fost cândva. Simt emoțiile ca pe niște săgeți care-mi trec prin corp, mor pentru o vreme, iar venirea mea se vrea învierea copilăriei. Abia acum înțelegeam un vecin de vârsta mea cu care copilărisem, când, după ce i-au murit părinții, 20 de ani nu s-a mai întors, în casă ploua și crescuse buruieni. Mama mereu îmi spunea: să nu ajungă și la noi ca la Doina, să nu mai puteți să intrați în curte de bălării. Acum… nici la mine nu mai era nimeni, dar veneam acasă! Cu precădere veneam să fac curat, să tai vița de vie, trandafirii, florile uscate, urcam cu scara după iedera care o luase razna, evident prășeam mărăcinii, pirul și alte hățișuri. Deși, pantofii erau numai noroi, de fapt, mă cățăram de trecut. Eram prinsă la fiecare colț de câte-o amintire, rămâneam pe loc, ca atunci când faci pe mortul, nu pierdeam mult sânge dar pierdeam mult timp să-mi curăț rana, până ajungeam iar într-o stare pură, inocentă. Apoi o luam de la capăt, Sisif, roata timpului, recurența, eterna reîntoarcere, uroborus ar fi fost invidioși. „Acolo unde nu e grâu e semn de răzbunare” – spune un proverb sumerian, așa și cu vecinul meu, casa și curtea lui neîngrijite era semn de răfuială, o ceartă cu el însuși și neputința lui; numai că, surprinzător, ieri am văzut la poartă că tăiase iarba care la un moment dat crescuse cât gardul și, mai mult de atât, greblase și însămânțase, iar în fața ochilor mei era un covoraș verde, timid, dar verde.
