Dimineți fără tine

Într-o dimineață m-am trezit așa, cu o extremitate crescută-n carne, mai mult o formă de ajutor sau poate un stâlp pus de-o entitate divină, la început nu știam exact ce este, un fel de cap de femeie foarte curajoasă la prova corpului care lua în piept toată masa de apă acumulată, un chip matur, războinic, gata pentru înfruntări. La fel cum aveau vasele în antichitate tot felul de figuri, cu scop decorativ și nu numai, elemente fascinante, adevărate opere de artă, animale precum: cai, dragoni, unicorni, lei, șerpi sau fețe de războinici, vrăjitoare, femei frumoase, sirene, sculpturi foarte scumpe, uneori aurite, menite să intimideze dușmanii, să apere de furtuni sau războaie, câteodată doar niște ochi imenși care alimentau superstiția: Să vezi drumul înapoi spre casă. Exista totuși un dezavantaj, din pricina greutății echilibrul era greu de realizat. Cum putea imaginea unei femei frumoase să apere de toate astea era simplu, scopul ei era să facă apel la zei și zeii la rândul lor se comportau favorabil cu vasul. Vasele se identificau atât de bine cu fizionomia reprezentată încât deveneau sinonime, ele se făceau cunoscute mai ales după această sculptură decât după numele în sine scris pe vas. Așa m-am trezit într-o dimineață, cu această înfățișare de femeie încruntată, de neclintit, crescută chiar din pieptul meu și care mă trăgea în față, tot mai în față, tangajul părea iminent nestabilit. Era puternică, din oțel, tone de oțel, rezistentă la intemperii de tot felul, dar mai ales la capitulări, ele ruginesc cel mai viu. Hrana ei nu erau oameni ci sacii de nisip. În acest fel trăim și azi, una se lovește de valurile puternice și alta doar se leagănă, una simte ploaia pe piele și alta e sub umbrela ei. Două femei cu două realități în același corp, iar asta nu poate fi decât ceva hidos, groaznic, copleșitor. Cu timpul s-au îmblânzit și s-au apropiat având și azi o relație afabilă aproape frățească. Deși, știți foarte bine fratricidul este de la Cain încoace, nimic nu poate fi foarte liniștit, așa cum și pe mare nu toate zilele sunt însorite, de preferat să fii prudent.

Menajul? Acela dintre noi, cine dă, cine ia? De asta cine se ocupă? Eu sau ea?

Iubirea mi-am imaginat-o mereu ca pe un șir, eventual un lanț de vapoare multe, mari, albe, frumos inscripționate cu numele meu, aliniate, care se pierdeau în zare până se făceau mici, mici, de poveste. Cu planul de bord deja făcut și prezentat la intrare de un echipaj bine instruit care mă îndrumau zi de zi de la început pe covorul roșu. Această iubire imensă și foarte încăpătoare putea căra multe greutăți și era chiar foarte aproape, ancorată lângă casa mea plutea lin pe un lac fictiv, plăsmuit la fel, și mai ales era dispusă să mă așteapte oricât până mă îmbarc. Acest șir îl văd ca pe o continuitate permanentă nu neapărat din zale diferite, dimpotrivă sunt identice, un fel de secvență care se repetă matematic. Capul de femeie ivit în pieptul meu semăna puțin și cu chipul mamei pe care-l vedeam dimineața intrând pe ușă înainte să mă trezesc, aproape pe întuneric, tiptil se strecura în camera mea și-mi lăsa un măr pe masă sau ceva de mâncare, eu desigur mă făceam că nu o aud.

Dimineața oricărei zile poate începe singură o carte, de sine stătătoare, fără mâna vreunui om. Dacă ridic privirea aerul deja dă semne că începe să scrie cu rotocoalele lui prima pagină prin care eu una abia aștept să trec. Câteodată îmi place să las totul așa cum e, nealterat de degetele mele, e cu mult mai pur și cu toate astea pulverizarea ar trebui prinsă undeva.

De pe margine e mai greu, sunt unii care se învârt, bătătoresc locul degeaba zile la rând și nu au curaj, fac focul, pun cortul și așteaptă tot timpul privind spre lac momentul acela oportun cu Lună plină, când pescuitul e mai prielnic, dar fără să-și dea seama s-au transformat în momeală. Când ești în barcă, deja în mijlocul lacului, așa cu de la natură putere, față în față, prinsă în viața ei uterină ca-ntr-o împletitură mă las în continuare crescută, izbită de valurile matutine, până când spre seară voi fi expulzată, izgonită pe o plajă sau strivită de stânci.

Ce se întâmplă dacă nu o fac sau dacă din neatenție nu văd vaporul și văd doar o bărcuță de hârtie, am să mă mai urc?

Într-o zi am sunat acasă, aproape din senin să le spun părinților că vin. Mi-a răspuns tata, i-am spus repede: Vin acasă. Și el a întrebat: Singură? Nu, noi două. Andrei era plecat ca de obicei. Atât am vorbit, și deja mi-l imaginam cum alerga spre mama și bănuiam dialogul la fel de scurt: Vezi că vine! Care? Aia mică… După care începea nebunia. Era martie, ninsese, ultima ninsoare, îmi tot spuneam în ideea să o savurez mai mult. Bucureștiul devenise o mocirlă și voiam de-a dreptul să-mi scot picioarele și gândurile în egală măsură din balta care mă înconjurase de la o vreme. Bagajele au fost strânse, cumpărăturile făcute, până la gara tot femeia de la prova le-a cărat, când m-am urcat în tren m-am trezit, eu doar plutisem deasupra ei, în fond, ăsta-i adevărul ea face toată treaba, deși nu se confundă niciodată cu un sclav mai mult conducător. Când am ajuns tata dăduse zăpada de-o parte să putem intra în curte. A doua zi însă, nici nu mă trezisem bine, trageam draperiile, așa cum fac de obicei dimineața, și-l văd pe tata cu lopata punând zăpada la loc pe alee. Părea o scenă de film, fulgii cădeau mari și frumoși, cu încetinitorul și chiar râdeam și-mi plăcea să cred că aveam forța de-a modifica deplasarea ninsorii. Tata, la fel, părea un personaj neînțeles scăpat din spital sau din Twin Peaks, chiar mă gâdeam dacă l-ar vedea mama, dar culmea, mama a venit și i-a adus o cană cu ceai, calmă și deloc mirată, chiar a inspectat atentă ceea ce făcuse. Am ieșit și eu afară și totul părea bine, cerul era la locul lui, copacii la fel. Când l-am întrebat Ce faci, el a zis că vrea să plimbe fetița cu sania și, nemaifiind zăpadă suficientă, lua din nămeți și punea înapoi pe alee să facă pârtie.

Era de la sine înțeles că eu nu voiam să-i vorbesc din cuvinte, tăcerea lângă el era cu mult mai semnificativă și ar fi spus cât o mie de propoziții. Lângă el doar tăceam, într-o tăcere acerbă, soră cu moartea, la fel cum tăceam lângă lacul din spatele casei mai ales dimineața. Valurile nici măcar nu existau, poate pe la prânz se auzeau încete, pașnice, posomorâte precum copiii care treceau matinal pe malul lui spre școală.

*

La piața Gemenii, imediat cum intri, este o patiserie cu nume de femeie pur și simplu, Georgiana, plină cu de toate, plăcinte, cornuri, cozonaci etc. De cele mai multe ori mă opresc să-mi iau doi covrigi cu semințe de floarea soarelui. Într-o zi era o bătrânică aproape de ghișeu care stătea cu capul în jos, în acea poziție pioasă care nu mă făcea să cred decât că nu are bani și îi e foame. În spatele ei era vitrina care expunea merdenele, clătite, pateuri. Am întrebat-o ce vrea, bănuiam că știe foarte bine ce bunătăți sunt în spatele ei, și mi-a zis: Ce-ți iei ție, mamă! Eu nu voiam decât un covrig și unul fiică-mii, i-am zis să se întoarcă, dar nici nu s-a clintit, a insistat să spună că vrea ce îmi iau eu. Apoi o întreb pe copilă ce vrea și nu a fost o stupoare să aud că tot ce voia și ea era tot un covrig, asta știam, dar am crezut că ea își dă seama că aș fi vrut să-i iau mai multe bătrânei să aibă și pentru prânz, seară, însă ea nu mi-a făcut jocul, era la fel de sinceră. Am avut câteva secunde de vinovăție clară pentru că avusesem intenția să fac un joc murdar, dar din pricina grabei secundele fuseseră spulberate de alte emoții și tot așa, totul se întâmpla în timp ce trebuia să aleg, să plătesc și mai ales oamenii din spatele meu deja se foiau. Am luat patru covrigi, doi i-am oprit noi și doi i-am dat femeii, după care a plecat, undeva, nu știu unde. Peste câteva zile povestea s-a repetat, apoi peste o săptămână și tot așa toată vara, bătrâna nu voia decât ce voiam eu pentru sufletul meu, iar eu efectiv nu pot mânca plăcinte, nici clătite, este peste firea mea, mănânc doar covrigi. Dar, într-o zi am mințit, am început să cumpăr de toate, i-am spus vânzătoarei să împacheteze separat, i-am dat prietenei mele o pungă imensă și eu am plecat cu una identică cu speranța că părinții mei care urmau să vină la mine ar fi mâncat plăcinte, cornuri, cozonaci. De atunci nu am mai văzut-o pe bătrânică. Și azi mă gândeam la toate aceste întâmplări că sunt exact ca secvențele matematice, dacă faci o singură, cât de mică greșeală secvența dispare. Cred că așa poate dispărea și omul și planeta:)

Însă lăsând glumea de-o parte, numele patiseriei, Georgiana, scris deasupra pe un carton mare, luminos vizibil de la mulți metri nu spunea decât că poate hrăni tot oceanul de oameni care se perinda de la prima oră a dimineții, la fel de curajoasă putea face față tuturo cerințelor.

*

În Coran scrie că: Între Dumnezeu și creație sunt 70.000 de văluri. Văl de apă, de foc, de vânt, tot felul de entități, umbre și lumini, fețe-fețe, reflexii, reflecții, revelații, manifestări, trupul-sufletul, frumosul-urâtul, bărbatul-femeia, întuneric, lumină, boli, minciuni, greșeli și tot așa, dar cel mai frumos e că teofania este femeia însăși și atunci trebuie să aibă voal, pentru că nu, dumnezeirea nu se arată explicit, nu e la îndemâna muritorilor să dispună după bunul plac la orice oră. Cât despre faptul că femeia a fost acoperită cu forța să nu o vadă alți bărbați nu e pe de-a-ntregul adevărat, ea își pune singură voalul, îl adoră ca să fie adorată. Cine ar suporta să-i vadă femeii strălucirea zi de zi?! Înțelesul e în primul rând unul metafizic, oamenii l-au interpretat cu resursele înțelegerii ignorante de care au dispus. Mai în glumă mai în serios, cam 70.000 de voaluri trebuie date de-o parte să ajungi la femeia dorită. Cine se lasă dezvăluită mai devreme de 69.999 ori nu e îndeajuns de potrivită să fie iubită. Oricând cineva poate să se ascundă mai mult și mai bine. Și în general Dumnezeu se simte cu pielea nu cu intelectul. De aceea între un om simplu de la țară și un intelectual e o diferență foarte mare, în care primul trebuie ascultat cum tace, cuvintele sunt de prisos. Cuvântul kașf (ar.) devenit concept, se referă la dezvăluire, dez-, nu în, învăluire, la ceva ce descoperi, afli și te minunezi. Pe acest criteriu femeia de la prova nu se vede întotdeauna, ea nu este decât acea parte care nu-mi aparține și care-mi va fi luată cândva, până la urmă nu știu care va muri.

Am văzut odată o femeie vatman care s-a dat jos din tramvai cu un fier forjat pe care-l ținea în mâna dreaptă, lung și greu, presupuneam după poziția strâmbă a corpului, semănă foarte bine cu femeia de la prova care pleacă la luptă, dar ea doar schimba macazul, și de câte ori văd asta mă gândesc la iubire. În București cel mai mult îmi place să merg cu tramvaiul, nu are viteză prea mare, este la suprafață și pot vedea clădirile, oamenii pe străzi indispuși, tulburați de ceva ce din mers nu pot vedea, alții fără chef așteaptă în stații, lacurile formate în urma ploilor, cele temporare, care a doua zi se evaporă, umbrele pierdute, bătrâni absenți, copii la fel, aproape rătăciți, câini vagabonzi derutați, florărese posomorâte care nu vând nimic, fără echivoc o lume confuză, foarte femeiască, și-odată totul se oprește. Nu e nici semafor, nici stație, cineva schimbă direcția, într-un fel abia așteptam să ies și eu din circuitul deznădăjduit, împrăștiat, aproape consumat în care fusesem prinsă. Adevărul e că, deși nu e stație, la orice macaz te poți da jos, ușile sunt deschise, cu riscul că te dai jos în plin trafic. Asta dacă traficul nu e chiar foaia albă.

Este 5.30 dimineața, altă dimineață fără tine a început, sunt deja la laptop, citesc și scriu, urmăresc pe traficul aerian un avion mic cât o furnică, eu în altă lume mult mai jos circul cu un tramvai pe o rută bine știută. Cam ăsta-i adevărul, aștept să intre oameni, personaje, să vedem cum îmi dau sângele peste cap. Aici e tot trucul, de ce am nevoie de lumile altora ca să o pot duce pe a mea? Nu cumva îmi e mai greu? Care e misterul și cum se face că și cu poverile lor sunt mai ușoară? De fapt, numai cu încărcătura lor sunt mai ușoară.

Andrei mereu îmi spunea: Nu tu treci prin timp, ci timpul trece prin tine. Și în acel moment când începi să te saturi să auzi: Te sun de la Roma, îți mai scriu de la Amsterdam, am dat click pe știri: Un atentat la Bruxelles în aeroport, mâinile îmi tremurau pe taste, la telefon nu răspundea, verific biletul lui și, după câteva calcule, Andrei ar trebuit să fie deja de-o oră în aer în drumul spre casă, drept pentru care am decis să stau și eu suspendată pe o sfoară la mare înălțime având ca plasă această zăpadă albă, și la fel ca tata, dacă nu mai este, o să mă descurc.

(sursa foto: deviantart.com)