Carmen SorescuCarmen Sorescu
12.11.2021

Despre vârfuri (II)

Știam pe cineva care nu se putea cuceri nici pe el însuși, între timp a murit, în fiecare zi își planta indicatoare false, oamenii care veneau spre el se duceau pe piste amăgitoare și ajungeau toți la buza prăpastiei, unii se rătăceau, cădeau în depresii, alții se întorceau nestingheriți, obișnuiți cu singurătatea, dar omul se zbătea, schimba traseele, astfel că până la urmă și-a devenit propria capcană, propriul tăiș în care el însuși se rănea zi de zi, nici el nu mai știa cine este și pe ce lume se află: decât într-una a minciunilor și a permanentelor schimbări; viața lui era un fel de cub rubic, încercai, încercai, tot felul de variante, și nu doar că nu reușea nimeni dar niciodată drumul nu era la fel – dar acesta e un caz rar, patologic, de regulă, oamenii urcă mai ales din reflex. Oamenii simt nevoia să meargă, să cunoască, drumul pe care vor să-l străbată începe de undeva în interior, e ca un sâmbure din care va crește un copac.

Oamenii se agață de alți oameni, și când spun asta am în minte imaginea din copilărie când pe marginea drumului agățam creanga cea mai lăsată să pot lua o caisă coaptă. Așa sunt oamenii buni, crăci lăsate pline de fructe care te îndeamnă să vii să iei, iar după cum bine știți mai sunt unele pe vârf pe care sunt crescute cele mai mari și mai frumoase fructe, nu oricine ajunge la ele. De fapt, niciunul dintre copii nu se încumeta, trebuia să te cațeri, riscai să cazi. Și nu doar atât, chiar dacă ajungeai sus, nu de multe ori mi se întâmplase și mie, îmi trebuia un cârlig, pe care desigur că nu-l aveam și nu-mi rămânea decât să scutur, scuturam doar așa, dar știam că fructul va sfârși fleșcăit, apoi veneau gâștele și curățau locul, aviz amatorilor.

Gabriel Garcia Marquez spunea: „Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, dar nu știe că de fapt adevărata fericire e cum urci pantele abrupte spre vârf”.

De obicei pe vârful unui munte nu e mai nimic, pietre, câțiva vulturi și cerul înnorat, dar până aici treci prin pajiști, păduri, dai de flori și de animale sălbatice, până la vârf-locul unde te odihnești treci de râuri, prăpăstii sau te împotmolești, renunți sau chemi ajutor. Nu de multe ori au loc accidente, vise urâte, frigul astupă urechile, nu mai auzim cuvintele frumoase, susurul de izvoare, putem chiar înnebuni. Singuri, rătăciți. Am trecut prin asta, am urcat pantele, a fost nemaipomenit, am ajuns și pe vârf, ce e drept am stat puțin, dar am văzut că se poate. Nu aș fi fost îndeajuns femeie dacă nu aș fi avut acest curaj. Am înfipt steagul iubirii așa cum înfig alpiniștii steagul țării din care provin, a doua oară nu mai are farmec, steagul e deja acolo, locul marcat: Et in Arcadia ego.

Viața nu poate exista pe un vârf de munte, aici e doar un punct culminant al fiecărui om pe care și-l propune, dar nu va supraviețui, prea multă fericire pustiește, omoară. Deși, paradoxal, pe toate înălțimile nivelul oxigenului e scăzut, nu este nici hrană, nici apă, toată lumea râvnește spre această culme. O culme a spiritului. O dată în viață e bine să treci și pe lângă moarte. Și cred că Guercino când a pictat Et in Arcadia ego, în indisolubila fericire a celor doi tineri păstori a așezat și un craniu, tocmai pentru că la fel a gândit și el, în orice fericire e și moarte. Craniul este ineluctabil. De pildă, dacă te îndrăgostești, mori desigur puțin, pentru că nu-ți mai aparții o vreme. Te trezești la un moment dat și te întrebi unde ai fost. Totuși iubirea nu e o moarte perenă. Un tablou nu poate fi real, îți spui, dar la fel de bine îți poți îngropa fericirea, mințindu-te: fericirea nu e reală. Ba da, este, dar e doar un moment, o stare de grație de care nu ești în stare de multe ori în viață. Ca să vezi piscul de jos, trebuie să fie senin, să ai inima curată, să ai la îndemână tot ce este necesar echipamentului, sfori, scripeți, bocanci, dar mai ales să vezi vârful sau cel puțin să fii sigur că există.

Dar nu voi sta agățată în acest verbiaj colorat și plin de peripeții al călătoriei pe munte, toți am trecut prin asta, fie că muntele la un moment dat a fost un om. Pur. Aproape rural. După care cu timpul impuritățile se depun. Însă există un moment al ființei, un apogeu interior de care habar nu aveam că există. Oare vream să mai reluam fericirea? S-o continuăm? Urcușul pantelor nu mai e la fel, nu mai putem avea aceeași bucurie, urcușul pantelor e greoi, ne putem pune piedici, ne putem arunca săgeți, a doua ora e mai greu, a treia și mai greu, oare de ce? Oboseala? Energia? De la poalele muntelui, poți privi resemnat, chiar mulțumit spre vârf, fără să mai ai puterea să urci. Asta e un fel de părăsire, o prăpastie a ta. Adulmeci înălțimile și, ca un bolnav în căruciorul cu rotile, renunți și privești în jos la picioarele obosite, când de fapt căruciorul cu rotile e doar o invenție a minții să justifici oboseala. Orice vârf se poate cuceri mai întâi de toate tot cu mintea. O dată ce ai făcut asta picioarele se duc singure.

Oamenii mereu au avut tendința de a încerca să înțeleagă ce este în jurul lor. Cei care au înțeles cel mai bine s-au retras în ei înșiși, convinși că piscul cel mai înalt care trebuie cucerit e în ei înșiși. Viața trece și îți dai seama că ai urmat o altă logică sau poate niciuna, în caz că viața ar avea. Trecând muntele prin sită, aș spune că mi-aș fi dorit să nu-l cunosc, mi-ar fi plăcut ca podul casei cu uscăciunea lui să fie maximum de înălțime prin a cărui fereastră mică priveam curtea, mi-ar fi plăcut ca lumea să se rezume la cele femei gălăgioase care se duceau la muncă dimineața în zori și se întorceau obosite seara, zi de zi, prin fața casei noastre, ca o comisie care dădea note muncii noastre. Acum podul parcă s-a mutat în mine, în fiecare seară fetița mea cotrobăie prin mine și vrea să-i spun cum eram eu când eram mică și desenam cu creioane și citeam la lampa cu gaz, i se pare de neînțeles și aproape îmi plânge de milă când îi spun: pe vremea mea podul era cel mai înalt punct din viața mea și nu Burj Kalifa. Astă vară i-am făcut o surpriză, cu atât mai bine cu cât uitase total după lunga călătorie a întoarcerii acasă. Într-una din seri, când ne întinsesem una lângă alta, am întrebat-o, privind amândouă în tavan, dacă știe ce este dincolo de el. Mi-a spus că este cerul, făcuse abstracție de pod sau chiar nu știa ce este, am insistat și mi-am dat seama că arhitectura casei noastre unde locuiam era alta decât cea a casei de la țară unde ne aflam acum și ea nu știa că podul este chiar deasupra ei. Când i-am spus a rămas uimită, s-a ridicat în picioare, din pat ajungea la tavan. Mi-a spus că ea credea că podul este tot una cu pătulul, desigur făcuse o confuzie. Și-a făcut pe loc un plan, să luam o pătură, apă, ceva de mâncare și evident toate astea cu condiția să avem wifi și a doua zi să mergem acolo. Poate că-și imagina că ne vom privi ochi în ochi, ne vom pune întrebări și vom călători.

Înainte de-a urca mama ne avertizase că făcuse curat și nu mai e nimic în care să cotrobăim, că nu mai erau mașini de călcat cu cărbuni, nici geamantanul de lemn al bunicului din război, nici feliile mari de săpun, era curat în sensul de linșat amintiri, totuși ne-am văzut de plan. Podul acum, mi se părea mai mic, desigur eu crescusem între timp, dar totuși puteam sta în picioare la coama lui. Într-adevăr nu mai era nimic adunat, nimic strâns, nimic pus de-o parte, mama făcea ordine frecvent încât nici pânze de păianjeni nu erau, podul era ca un creier bolnav de Alzheimer. Rămăseseră numai pilonii de susținere și atât, fără de care podul s-ar fi prăbușit, așa cum și bolnavului îi rămâne doar corpul, în rest nimic, niciun bagaj, niciun vraf de cărți sau ziare vechi, nicio ladă, nicio poză, nici măcar un șoarece mort, nimic pus de-o parte, nici pentru iarnă, nici pentru zile negre.

Pe vremuri, aici, bunica, printre altele, obișnuia să pună și struguri la uscat, de fapt, pe mine mă trimitea, ea stătea la ușa podului, nu urca efectiv, scara era extrem de abruptă, aproape dreaptă, și-i era frică, îmi spunea ce să fac, unde să întind hârtiile și cum să așez strugurii unul lângă altul astfel încât să nu se atingă, după o săptămâna urcam din nou să-i întorc. Lunile se duceau și când nici prin cap nu-mi mai trecea, când zăpada era de-un metru, bunica intra la mine în cameră, de obicei eram la masă cu fața spre fereastră și cu spatele la ușă, nu vedeam cine intră, îmi făceam temele sau citeam, și auzeam: Hai în pod! Cuvintele venite parcă de nicăieri aveau efect halucinogen, mă ridicau instant de la masă. Și nu doar atât, cam tot ce spunea avea același rezultat stupefiant: Hai să scoteam apă! Hai la la biserică! Hai cu mine la înmormântare! Hai cu mine la soră-mea! Sau Hai să scoatem pere din hambar! Hambarul era imens, plin cu grâu, mă scufundam cu picioarele pâna la genunchi și cu mâinile căutam fructele, ea ținea minte pe unde le mai pusese și mă trimitea în anumite zone. Nu i-am spus niciodată nu, niciodată nu am refuzat acest drog, de-a fi cu ea, tot ce făceam era să fim împreună, nu-mi amintesc să fi vorbit prea mult, faptul că mă ținea de mână era ca și cum vorbea cu sângele. De fapt, vreau să spun că: Misterele Parisului, Vulpile în vie, Cei trei Mușchetari și cam toate cărțile pe care le citeam pe-atunci… nu m-au cocoțat pe niciun vârf astfel încât să văd ceață în fața ochilor.

Deși, dispăruseră toate lucrurile, prezența noastră umplea golurile și cu cât stăteam mai mult aerul se ticsea, se împlinea. Am întins pătura, ne-am așezat și noi față în față, prin fereastra mică lumina cădea chiar pe fețele noastre, eram ca pe o scenă de teatru unde reflectoarele sunt puse pe actorii principali, câteva viespi ne dădeau ocol, deranjate de prezența noastră, așteptam aplauzele.

(sursa foto: wikipedia.org)