Despre vârfuri

Motto: Visul va triumfa întotdeauna în fața unei realități dacă-i acorzi o șansă

Stanislaw Lem

De dimineața până seara trăiesc fragmentar, cu un picior în realitate și cu altul în vise, e tot ce mă menține la suprafață, această libertate de-a jongla. E fără voia mea. Așa cum am început să scriu, într-o zi de octombrie, când aveam 14 ani și începusem clasa a IX – a, eram deci la liceu, singură și fără controlul părinților. M-am trezit că scriam la sfârșitul unui caiet în timp ce, în prealabil citisem dintr-o carte, și scriam povestea mea, cum aș fi vrut să fie, dar mai ales am făcut unele completări. De câte ori citeam, un om pe care nici azi nu-l cunosc, dar care era cățărat undeva în mintea mea deschidea caietul de limba româna și-și scria propriile păreri. Nu știam dacă putea fi oprit, dar luați de val ne-am lăsat în voia lui, el cu ideile, eu cu mâinile. În ziua aceea, după ce terminasem temele, am întins mâna pe spate, de spătarul scaunului era lipit un corp de bibliotecă și am extras fără să știu ce, o carte mică, din colecția Biblioteca pentru toți, Demonii: „Înainte de a începe descrierea evenimentelor atât de stranii survenite recent în orașul nostru, în care nu se petrecuse până atunci nimic remarcabil, mă văd nevoit, din lipsă de experiență, să arunc o privire fugară într-un trecut mai îndepărtat…” Asta am și făcut, m-am oprit din inerție după primul paragraf și mi-am amintit o întâmplare de la vârsta de 10 ani, pe care am notat-o. Nu e o întâmplare oarecare, ci una esențială. Cred că fiecare copil are undeva stocat într-o cămară a minții tot felul de povești care i-au rămas lipite de suflet și când și când, dar mai ales fără să vrea, escaladează.

Începusem, prin urmare, să trăiesc la fel de divizat, dar paradoxal, nu incomplet, ci dimpotrivă, împerecheat. Ceea ce scriam pornea de la un sâmbure de adevăr și pe măsură ce scriam căpăta alte veleități, deveneau vise, sub o formă literară, dorințe, mai ales imposibile, dar pe hrâtie ele prindeau contur și imaginația le prelucra ca și cum din lut făceam un ulcior, dădeam o formă, chiar un sens. Și așa ajunsesem să beau apă chiar din foile mele, dacă stăteam cu orele pe pajiștea albă trebuia să mă hrănesc de undeva, trebuia să sap după propriul izvor. Nu știam nimic, cum va fi, de ce am nevoie, era ca și cum plecam într-o drumeție.

Altădată, la fel, nu știam nimic, plecasem la biserică cum plecam în excursie. Luasem cu mine, lumânări, chibrit, umbrela, pelerina de ploaie, coșul cu coliva, pungile de împărțit. Desigur, și când mă duc la mare îmi iau costum de baie și când mă duc la munte îmi iau bocanci, așa că și acum luasem cele necesare, mai știam că trebuie să am părul strâns și acoperit, nu eram foarte departe; dar, consideram că nu știu nimic. Îi spusesem mamei să nu mă trimită că nu știu ce să fac, și mama a zis: faci ce face lumea. Când am auzit cuvântul lumea mi s-a făcut pielea de găină. În mintea mea se derulau rapid imagini cu mine care stăteam într-un colț și urmăream cu coada ochiului ce fac femeile în biserică. Asta era lumea, un puhoi de femei care la 7 dimineața dă buzna pe ușa bisericii, în primul rând să prindă loc. Asta e marea realizarea, locul, dacă nu ai loc ești neica-nimeni, o puturoasă care nu a fost în stare să vină când paznicul descuie – asta e regula: să prinzi loc, chiar dacă preotul începe slujba la 8. Aveam un scenariu de groază, eu pe un scaun, urmărind pas cu pas ce fac femeile, când se ridică în picioare, când se închină, când stau jos, când spun Amin, când ridică coliva în slăvi. Apoi bârfa, auzeam în jurul meu, uite-o pe cutărica și-a legat baticul la spate, cine s-o se crede ea, uite-o și pe a lu’ cutare și pus rochie cu flori, evident am urmat și eu, a cui e fata… le vedeam cum mă analizau de jos până sus, noroc că eram îmbrăcată ca la carte, în negru, nicio șuviță pe-afară, după câteva minute am auzit și verdictul, e bine, dar e cam mândră, toată în negru, nici chiar așa. Cealaltă îmi căuta o explicație, i-a murit taică-su săptămâna trecută, și atât a fost, am scăpat pentru că discuția s-a mutat la taică-meu, știau că eu sunt aia mică, aia plecată. Suna bine, eram de acord cu totul, și când locuisem acolo fusesem plecată prin cărți, prin pădure, cu pluta pe râu cu vecinii, pe foi, cam tot prin zona asta a fugitului de acasă.

Am în minte imaginea clară a unui cuib de rândunici, făcut mai ales din cocoloașe de mâl și foarte puține dar fine vârfuri de crengi, dar și câteva pene moi mai ales din partea pufoasă a corpului. Îmi plăcea să le privesc, cum își părăseau cuibul și cum se întorceau cu insecte în cioc hrănindu-și astfel puii. Desigur, rândunica e un mare simbol în tradiția religioasă, este asimilată sufletului. Îmi amintesc ce bucuroasă era bunica când, după moarta bunicului, pusese la fereastra casei o cană cu apă, și rândunelele veneau să bea. Se uita lung după ele, se oprea din mers, mai ales să nu le deranjeze, apoi își continua drumului urmărindu-le cu privirea acolo spre cer unde se duceau vioaie.

Cuib, casă, scorbură, vizuină, cort, rulotă, peșteră, bârlog, bojdeucă etc, orice astfel de adăposturi pentru ființe au același scop, să nu fie plouate și să-și hrănească în siguranță puii. Prin urmare, nu fac decât ceea ce face și o rândunică, merg la piață, gătesc, mă întorc, îmi hrănesc copilul. Nu ne diferențiază decât corpul, comportamentul e identic. Cerul meu încă îl caut zi de zi pe foi. Nevoia de cer. Fiecare și-l fabrică din ce resurse are la îndemână, dacă nu râvnește la cerul altuia, indiferent că e om sau bijuterie, important e să te arunci.

Nevoia de cer aduce cu sine nevoia de cățărare, nevoia de vârf, de-a ajunge undeva, unde nu știu, unde poate nu mai ai corp sau ești imponderabil.

Mulți au scris despre vârfuri, ca și când chiar în acel moment ar fi privit spre un pisc ascuns în nori sau la vedere, s-a spus că vârful este urcușul însuși, că ajungi acolo să te descoperi și de fapt descoperi că toate drumurile duc în jos, că vârful e drumul însuși, capătul, miezul ființei, al lumii. Și iar am ajuns la lume, la acest conglomerat de praf și stele în care trăim la toate scările posibile. Dar, ce-ar fi să privesc în jos, spre centrul pământului, oare nu e și acolo un vârf, dacă ar oameni care ar locui acolo vârful lor ar fi suprafața de azi, și tot așa, altitudinile, cotele sunt foarte diferite. Așa se întâmplă când privesc un mormânt, ele este finit, știu care e dimensiunea, adâncimea, dar descopăr trepte, scări, nu doar ale criptei ci altele invizibile, infinite. Asta e frumusețea oricărui mormânt, trezește în mine înălțimi de care nu știam.

Am mulți prieteni pe care-i aud spunând cât de mult citesc, ba până dimineața, ba în concedii, care mai de care cuceresc tot felul de cărți, nu știu cum se face, este ca și cum ei spun că mănâncă numai fructe dar sunt obezi, adică, nimic nu se regăsește în limbajul sau în comportamentul lor; cărțile ar trebui să educe, chiar și pe ascuns, dacă nu vizibil. Mai mult, m-am întâlnit de curând cu o amică în metrou care a citit toate cele 10 stații pe care le-am parcurs împreună, eu am privit oamenii, și de fapt nu știu care dintre noi a citit cu adevărat. Ne priveam unii pe alții, noi ăștia care nu citeam, și nici mai mult, nici mai puțin nu a fost decât un schimb de stări de agregare, un flux straniu trecea din om în om, ca atunci când pe stadion și toți suporterii ridică mâinile la unison formând din corpurile lor altceva, valuri, valuri. Ne spuneam unii altora povești tacite care luau calea sângelui și răscolea. Era ceva subteran, o muncă la negru, de care nu trebuia să știe toată lumea. Dacă ai nenorocul să citești doar rânduri doar ca să treacă timpul mai bine dormi sau privești în ochi străini, ești mai câștigat. Scrisul este consecința cititului. Din pricina asta este inflație de cărți, publicarea peste nevoile reale ale cititorilor, inflație – care nu înseamnă decât negativ, depreciere, crește doar cantitatea de hârtie, dar nu are acoperire în aur.

Când am venit prima oară la facultate în București, era, culmea, tot în octombrie, toamnă, frig, ploi, pantaloni stropiți, umbrele rupte, eram luată pe sus nu neapărat de acest frig ci de acela al oamenilor, nu știam pe nimeni, dar nici nu-mi doream, și atunci brusc, la fel ca atunci când eram mică și mergeam cu bunica la cimitir, am simțit acest imbold, știam că mă liniștește. În mod straniu în cimitir îmi găsesc liniștea chiar din timpul vieții. Pe atunci bunica plângea puțin, mai vorbea cu morții, dar pleca mai bine, și eu la fel, toată săptămâna totul decurgea normal, până iar venea duminica și ne duceam din nou. Așa începusem și eu în timpul facultății să merg la cimitir, chiar câtorva colege începuse să le placă și mă însoțeau. Îmi amintesc prima oară când am refuzat să merg cu ele la un bar spunându-le că eu mă duc la Bellu, ochii bulbucați ai uneia și azi îi am în minte, ieșirea lor din orbite mă plasa undeva foarte sus, poate pe un vârf al meu. Și din clipa aceea, am fost mereu pe vârf, nimeni nu a îndrăznit decât să mă însoțească. Se dusese vorba într-un fel anume, căpătasem un respect deosebit, tot fără voia mea. Lansasem printre colegi ideea, mai mult de distracție, îmi plăcea să le văd fețele mirate, dar mai ales mă credeau, că suntem un experiment al altei civilizații și că sufletele de acolo care fac anumite greșeli sunt pedepsite să stea în corpurile care suntem acum și aici pe Terra. Corpul ca închisoare era punctul meu de vedere, ca urmare a unei infracțiuni sau cum s-ar fi numit acolo, trebuia să trecem prin chinurile iadului aici. Și dacă unii susțineau că pe planeta aceasta e paradisul eu nu susțineam contrariul, că ar fi iadul, ci doar o pedeaspă dar oricând putea fi recompensă pentru fapte deosebite. De pildă, poate chiar câștigul unei loterii, să capeți un corp pe Terra, putea fi, pe altă planetă, un deziderat, nu puteam ști.

VÂRF, vârfuri, s. n. 1. Partea cea mai de sus (ascuțită) a unor obiecte înalte (case, copaci etc.) sau a anumitor forme de relief (deal, munte). Desigur, vârf se referă la ceva vizibil. Însă vârful poate fi și invizibil, apogeul de exemplu, punct culminant în dezvoltarea unui fenomen, unui om, unei acțiuni. De ce să ținem morțiș de ochi, sau mai bine zis de ce să fim legați la ochi și să nu privim cu ochii închiși, să vedem ce alte vârfuri apar. Dacă oamenii ar fi fost orbi, ce ar fi însemnat cuvântul vârf. Ar fi putut fi vârfuri permanente și vârfuri versatile.

Dacă vârf are ca sinonim cuvântul extremitate, atunci moartea e un vârf, un punct maxim, top, zenit, o infinitatea, prin moarte atingem extremitatea ființei, prin însăși anularea ei. Nașterea dimpotrivă, nu mi se pare vârf, ci mai degrabă o muncă sisifică, finită, în fiecare dimineață mă nasc iar și tot așa, parcă aș merge pe un drum plat, neted, mediocru, tern. Ajunsă pe vârf, în apoteoza ființei ca neființă cel puțin scap de micime, meschinărie.

Până la urmă dacă ar fi să echivalez corpul uman cu un munte, desigur, pe fiecare dintre noi ar crește lucruri specifice, endemice, unde îndesăm zi de zi tot felul de animale ca pe Arca lui Noe, în speranța că într-o zi totul va fi altfel, altfel… adică mai bine, iar că vârful ascuns în nori și care nu se poate vedea de jos sau cu ochiul liber e moartea, nu fac nimic altceva decât să mă grăbesc orbește dar fără să-mi dau seama spre el. Cine sunt acei oameni care ajung odată cu mine pe vârf? Eu una, nu mi-i cunosc. Urc singură, ajutată de sfori și cârlige spre… Te poți îmbăta cu orice până la urmă, corpul uman poate fi asemănător unei frunze, viermele morții mănâncă din frăgezime toată viața, dar să nu uit, nervura, nervura rămâne neatinsă așa cum rămâne sufletul.