Carmen Sorescu 
Teiubesc este monedă de schimb.
Nimeni nu iubește gratuit.
În biologie, „bancul este un grup din aceeași specie de pești care se deplasează împreună și trăiesc mai mulți la un loc din motive sociale”. S-a făcut un experiment plecând de la întrebarea ce se întâmplă dacă peștii sunt separați? Specialiștii au pus în primă fază peștii în două vase separate, rezultatul a fost că peștii dintr-un vas au murit toți, ceilalți nu, apoi, din vasul rămas intact au separat din nou, rezultatul a fost asemănător, peștii dintr-un vas au murit, ceilalți au rămas vii, tot așa până când a rămas un singur pește. Peștii rămași vii au fost aceia care au fost în același borcan cu un anume pește. De unde deduc că primul teiubesc e de bază, ce naște din el, sunt replici care pot fi ușor combătute sau poate că sunt născute pentru a apăra matca. Cine e peștișorul rămas viu?
Pescarii dimineața se duc în larg și aduc pește, când se întorc sunt așteptați de cei dornici de pește proaspăt, eu una am văzut la mare, în fața cherhanalelor, mulți oameni așteptând cu pungile de plastic goale și bani pregătiți. Sunt multe categorii de oameni, unii bolnavi, dependenți, de prospețime, de cât mai crud, cât mai viu, de gustat acolo pe loc, sunt unii care consumă din plăcere, alții deloc, apoi categoria care mănâncă și congelat, știe că teiubesc-ul e la loc sigur în congelator sau cei care țin peștii artificial acasă în acvariu și se mulțumesc cu privitul. Alții țin încă nedigerat teiubesc-ul între dinți, când vine foamea mai gustă puțin, fiecare om are un motiv pentru care preferă să facă din teiubesc un schimb sațiabil. Odată obținută hrana ziua e mai ușoară, toată lumea se calmează. După ce pescarii au terminat de distribuit plasele pline de pește oamenii pleacă, cumva deja cu burțile pline. Nimeni nu se mai uită în larg, de unde a venit peștele, unde trăiește: Azi îmi spune? E deja consumat.
Peștele scos din adâncul mării este exact teiubesc-ul expulzat din adâncul ființei. Marea are pește, e o expresie potrivită, și teiubesc-ul este parte dintr-un un banc de pești care zi de zi se plimbă în marea interioară, avem de unde. Cine coordonează acest banc, cum i-a naștere și ce se întâmplă cu el, unde se ascunde uneori, unde se pierde, oare vreun rechin e capabil să-l înghită dintr-o dată și să nu mai rămână niciunul? Teiubesc-urile trăiesc în grup, multe și mărunte și așa se naște invulnerabilitatea lor. Dacă spunem numai o dată teiubesc e ca și cum nu am spus, poate fi luat de curent. Teiubesc-urile sunt ființe multe, mici, trăiesc în conglomerat pentru a fi viabile.
Acest teiubesc poate fi spuns în treacăt, ca la prima oră când pregătești sandvișul copilului pentru micul dejun, îl pui în farfurie din reflex și îți vezi mai departe de treburi. Important e ca sandvișul să fie acolo. Așa cum trebuie să ne umplem stomacul trebuie ne umplem și golul iubirii care uneori e mai acerb decât golul toracelui. Acest gol al iubirii, deși nu-l putem localiza, el cere la fel de mult, acest gol se plimbă prin corp haotic, de la tălpi la frunte, pentru că uneori încurcăm străzile, alteori ne doare capul. Golul e locul păstrat pentru cealaltă ființă, ea poate pune aici, cuvinte, mesaje, întâlniri, cadouri, iubirea se hrănește cu orice. Are un avantaj, iubirea se poate hrăni din mers, oriunde te-ai afla, nu trebuie să mergi la marginea orașului la supermarket și nici chiar să străbați sute de kilometri nu e nevoie. Iubirea se mulțumește cu un singur cuvânt. Iubirea – acest animal feroce care e în stare să-și mănânce din propria carne, în zilele când hrana normală e refuzată și ne retragem în propriul cuib al tăcerii, ea nu face decât să roadă oasele pe ascuns, oasele rămase de ieri, și dacă nici astea nu mai sunt fărâmițează din corp. Și numai într-o secundă iubirea se poate schimba din peștișorul auriu într-o fiară pe care nu știm cum s-o ținem în cușcă.
Există un teiubesc pentru care spui mulțumesc, dar nu ca și cum ai primi restul la pâine, ci ca și cum ai spune la fel.
Cine nu spune teiubesc nu iubește îndeajuns. Lipsa curajului este evidența lipsei.
Bancul vine de la sine, e natural, se naște zi de zi, de frică, de protecție, ei înoată cu aceeași viteză, în aceeași direcție, sincron. Numai că pe mal așteaptă o pisică înfometată, niciodată sătulă.
Dar vine o zi când pescarii nu mai vin, sezonul de pescuit s-a terminat sau peștii au murit și trebuie să te arunci cu totul să prinzi un minuscul teiubesc, numai așa îți dai seama ce bine era când pescarul aducea la mal, vine o zi când trebuie să înveți cum să înoți, cum să fentezi pericolele, cum să te camuflezi, să induci în eroare și la final după atâta luptă să prinzi măcar unul. Devine greu în fiecare zi să te duci în larg să faci scufundări ca să scoți un peștișor anemic, muribund, un teiubesc rigid, aproape mort, acru la gust. Obosești într-o zi, nu te mai țin mușchii și te retragi pe mal, uitându-te în zare la iubirea care-a fost odată. Ce e drept ziua asta nu e de dorit să vină, dar vine, așa cum chiar acum în zare se între-vede alt banc de pești, altă specie, vin singuri la mal, scot boturile la suprafață, mai că sar pe mal.
