Carmen Sorescu 
Când scriu despre amintiri nu scriu despre întâmplări sau emoții învechite, dimpotrivă scriu despre ceea ce se naște în chiar clipa de față, așa cum nou-născutul poartă gena părinților și amintirea din prezent poartă gena trecutului, scriu doar despre această procreare subită, ca un avort spontan. Reminiscențele sunt inerente, la fel cum se moștenește o boală genetică sau un talent și amintirea aduce cu ea informația într-un procent redus, restul se îmbracă chiar acum. Amintirea nu e imaginea totală și corectă a ceea ce am fost cândva, acel trecut e îngropat, ceea ce răsare e ceva nou, crud, perfecționat prin procesul uitării la care a luat parte, adus la zi și chiar modernizat. Când spun: când eram mică este evident că prin mine nu trec emoțiile de acum zeci de ani ci numai cele din prezent, foarte diferite. De exemplu la 6 ani când m-a mușcat un câine am simțit fizic durerea, azi un altfel de fior străbate nu degetul sângerând ci mintea. Dar probabil că acest fenomen e ceva care nu ține de literatură și trebuie studiat în eseuri de specialitate. Ce nu-mi explic niciodată este de ce mintea selectează cu precădere ca importante amintirile dureroase, poate că, naștere fiind, trebuie mereu să curgă sânge, de ce în acest caz corpul este un perfid samsar care vinde la alt preț, de fiecare dată mai mare, de fiecare dată mai ticălos, iar acest mijlocitor în carne și oase înlesnește această afacere cu mine în folosul lui; eu fiind un suflet care m-aș duce și mai mult în trecut dar intermediatorul nu vrea sau nu poate să-mi dea voie.
Cunosc numai acea parte pe care am lăsat-o pe bancă, cumva cu ochii în soare, un fel de copil părăsit de o mama netrebnică, atât cunosc, acel copil înlemnit de frică și frig la care mă uit printr-un geam antiglonț pe care niciodată nu-l voi putea sparge, copilul vine la geam, pune mâinile pe sticla rece și este tot ce poate face, dincolo de partea mea nu sunt decât frânturi ale chipului lui deformate de reflexia luminii, ochii, gura sunt distorsionate. Sunt momente când încurc părțile, nu știu în care trăiesc mai mult, la fel ca la grădina zoologică în locul destinat marilor feline, geamurile foarte securizate despart două lumi, una sălbatică și alta domestică. De de multe ori am văzut un leu ridicându-se încet din starea latentă pe care viața de închisoare i-o dă, cu simțurile atrofiate, poate de la somnifere, poate nu, se ridică înviat de zgomotul oamenilor aflați de partea cealaltă, și când se apropie de geam brusc deschide gura și dă cu labele pe geam, încontinuu, încontinuu, ca și cum ar vrea să spună, plecați, mă deranjați, vă înhaț. Sunt zile când dorm cu leii și zile când vizitez țarcul. Privesc în mintea mea aceste părți ale mele separate de zidul nedetașabil și nu știu care parte s-a izolat de alta, atunci mă așez jos, la fel ca în fața cămării și mă uit la copilul gol, golit și pe care eu în ruptul capului vreau să-l îmbrac din nou. Așa cum în borcanul de dulceață nu mai pot fi aceleași fructe așa este și acum, gustul e foarte diferit, dar ce pot face este ca an de an să vin în fața acestei uși și să umplu golurile, de câte ori vine iarna debaraua să fie plină.
E copleșitor cum astfel de amintiri pot fi îmblânzite cu simple promisiuni și atunci îmi fac loc în cușca lor, iar eu încerc să construiesc ceea ce ele nu au avut niciodată și să le fac o viață mai bună a două zi de partea cealaltă, alteori nu mă mai cred și mârâiala îmi spune că nu mai am ce să caut acolo până nu îndeplinesc angajamentul. Iar când nu pot să-mi țin făgăduiala pur și simplu le extermin, asta tot în cușcă am văzut. Leoaica și-a dat seama că din trei pui nu poate hrăni decât doi iar pe unul l-a abandonat fără pic de milă într-un colț, acesta țipa de foame de-ți spărgea timpanele și ea își vedea indolentă de viață, asta nu se întâmplă doar în captivitate ci și de partea cealaltă, de exemplu, în libertate, în păduri sau savane, același fenomen, când o mamă nu are resurse abandonează, este valabil și pentru femeile care-și lasă copiii în maternități și dispar, sau pe scările spitalelor și mai grav în tomberoane. Eu aș fi cazul fericit care nu-mi arunc amintirile, încerc cu toată puterea să le aduc în prezent, să le dau altă formă, alt sens, dar când nu mai pot soarta lor este aceeași predestinată, coșul de gunoi.
Cu orice risc amendabil dacă nu pot duce la bun sfârșit o dorință rămasă ca o pungă de plastic pe apa amintirilor purced la curățenie.
*
Și povestea de iubire dintre corp și mintea care caută neîncetat imagini în memorie începe să-mi semene cu o poveste de iubire, când un bărbat care nu are resurse să iubească o femeie o anihilează. Resursă, și din acest punct de vedere, înseamnă același lucru, izvor, mijloc, posibilitate, chiar venit. Fără să-și dea seama, că așa cum stelele mor prin explozii și sclipirile răutăților lui sunt celule care mor. Altfel spus, când vrei să lovești în cineva, începi mai întâi prin a muri câte puțin, dalta metaforică cu care cioplești în femeia iubită se întoarce ca un bumerang.
Când nu dispune de nimic din toate cele de mai sus bărbatul e sărac, ce poate atrage sub acoperișul lui, asta în caz că-l are, sunt doar pisici fără adăpost, adăpostul este echivalentul iubirii, e de la sine înțeles. Și uite așa, din aceste dărăpănături cu ochii scânteietori stă la pândă și de câte ori are ocazia pune piedici spre distracția numai de el știută. Desigur, e un mijloc de a se încălzi, când nu are lemne și paiele ajută. Trecând peste acest decor lamentabil, pe care trebuie să vi-l imaginați chiar așa: o șandrama, omul în haine murdare, lipite de corp din cauza jegului pe care-l emană, și cu toată sârguința, nu și le poate da jos, acest fel de-a fi este evident prins în carne ca în niște chingi din fier forjat. În fața acestei coșmelii e săpată o gropă cu țăruși, arată la fel ca o capcană de urși, acoperită de crengi, frunze, atât cât să nu se vadă și să cazi. E drept, nu are curaj să facă lucrarea asta în altă parte, ci numai în perimetrul sigur. Da, e greu să lipești carne cu metal, dar ei au abilitatea astea, sunt singurii care se sugrumă sub propriul necaz. Imaginați-vă zbaterea.
Zi de zi de pe pragul casei stă la pândă, capcana e pregătită, din când în când o mai verifică, poate aștepta cu lunile, mai ascute țărușii, mai aranjează crengile, tot timpul pregătit, perfecțiunea izbiturii e făcută cu minuțiozitate. Până când într-o zi, de exemplu, eu, treceam prin fața casei lui și am căzut în groapa lucrată cu grijă, care mă aștepta așa cum își așteaptă focul iadului hrana pentru o nouă zi, uneori doar pentru a-și justifica existența. Imaginați-vă zbaterea.
Mâini, picioare încurcate cu frunze, pământ, râme, viermi, sânge, ficați risipiți, întuneric. Bărbatul nici nu clipea, își vedea de rutina zilnică de-a ascuți țăruși, auzea gemete, dar se făcea că nu pricepe, el de altfel fiind ocupat cu veselia de carton a bucuriei că prada e la locul ei. Toate icnirile, scâncetele, vaietele care ieșeau parcă din avanscena unui orchestre care devenisem nu-l înduplecau. Și-odată ce pleoapele-mi fuseseră închise, prin bezna durerii începusem să-i văd adevărata față. Fusese nevoie de înțepare ca să-mi iasă ochii din orbite, și odată toate acestea întâmplate obscuritatea deschidea un drum pe care altfel nu l-aș fi văzut. La fel cum trenul intră printr-un tunel montan și la final ești orbit, eu fusesem înșelată de realitate, de proprii ochi, care numai închiși au distins adevărul.
Odată ce s-a văzut cu jaful comis și cu punga de bani pe masă își freaca mâinile de bucurie, jegul acela adunat de luni de zile, singura hrană, începea să se desprindă și surprins și el de fenomen a început să se lingă. Asta era tot ce-i plăcea, jegul ființei, care nu se putea dezlipi decât odată cu prăbușirea mea. Eu am rămas singură în acel pântec sângeros care stătea, de altfel, să nască alt om, iar el a intrat în casă savurându-și mizeria de sub unghii. Timpul trecea, trecea, eu eram tot acolo în imposibilitatea de-a mișca un deget, el la fel, pe prispa casei rozându-și, de acum, propriile oase. Și scobitura în care eram prinsă își avea rostul ei, încercam să mă mituiesc cu tot felul de argumente, cum că scufundarea în noroi mă va curăța și pe cât fosa abisală e mai mare e și mai vindecătoare. Prinsă parcă în cavitatea unui adevăr salvator și simțind tot mai pregnant rănile cum se vindecau am decis să nu mă mai zbat, să rămân așa cum eram, în acea formă de relief pe care natura o pregătea scrupulos. Treceam prin procesul de fezandare al oricărei cărni de vânat supusă procesului de frăgezime.
Aveam, fără doar și poate, acel drept universal de a striga, care nu era totuna cu dreptul de-a căuta apă – acel drept al turmei care poate merge oriunde în căutarea sursei, eu nu puteam striga nici în stânga, nici în dreapta, pentru că s-ar fi întors tot sub forma unui alt țăruș ascuțit. Dar era ultimul lucru pe care l-aș fi făcut, de teama să nu fiu auzită și eventual, el ar fi venit să se asigure că sunt moartă și de abia atunci mi-ar fi făcut rău. Preferam calvarul, chiar dacă asta însemna mâini rupte. Într-o zi m-am ridicat, așa cu țărușul în mine, care pe-o parte intrase, pe cealaltă parte înmugurise, purtam acest par fără ca să mai simt vreo durere, era ca o a treia mână. Mai mult de atât, chiar din pricina lui reușisem să mă ridic și tot el îmi ținea spatele drept, luase locul coloanei vertebrale. Între timp s-a dizolvat și s-a osificat, nu mai știu clar pe unde prin corp este, nu pot apăsa cu degetul să spun, aici, dar, îl simt. Acum câteva zile am trecut prin fața șandramalei lui, era la locul știut, stătea jos pe scările din față, mâini nu mai avea, doar niște cioate din care tot lingea, lingea. I se părea că e atât de bun și de frumos, încât s-a autodevorat. De multe ori am căzut în capcane, dar țărușul care m-a străpuns, hrănit chiar din sângele meu, de fiecare dată rodea, iar acesta e semn că suferința aduce lucruri neașteptat de clare și frumoase.
*
A reduce la zero ceea nu poți avea e ca și cum ai înființa un orfelinat, iar toți acești copii cu timpul vor acumula probleme și mai mari, vor deveni și mai surzi la realitatea bâzâitoare care se vrea desființată, ei vor sta cu mâinile întinse din pătuțurile lor cu gratii de lemn și vor cere mâncare, apă, iubire, vor dori să iasă, iar toate astea se petrec în tine până devii propria casă de nebuni pe care o cari și o cari, propria abjecție de care nu te mai poți spăla. Dar ceea ce este cu adevărat trist este faptul că oamenii au resurse multe și nelimitate să distrugă și nu să construiască. De unde toți viermii ăștia care mănâncă din carne dacă nu din mizeria orfelinatului, de unde dacă nu din visele îngropate de vii și care odată sufocate au devenit amintiri care scot mâinile printre grilaje și cer, cer…
Mi se întâmplă des ca un lucru pe care voiam să-l fac acum un cinci ani și pe care nu l-am făcut nici acum patru ani, nici acum trei ani, nici acum doi ani, nici până azi, să se zbată și mai mult, cu cât îi resuscitez amintirea prinde contur și iar învie și iar moare, un joc periculos, iar amânările fac acel lucru mai impulsiv, mai puternic.
Și la un moment dat sângele iese prin fașă. Asta pot spune despre scris, că este un pansament murdar. Că este la granița dintre corp și pereții reci ai unui spital sau îi pot spune carte, unde mai vin amici să te viziteze. Scrisul este la bariera care trebuie sărită, fie și noaptea, fie și clandestin, fie că te prinzi în sârma ghimpată de cele mai multe ori, el e acolo ca o plantă rară care aduce beneficii și din care poți face o băutură calmantă, chiar paralizantă.
La sfârșitul paginii mă trezesc ca din vis în timp ce bandajul parcă s-a pus singur, recitesc și-mi dau seama că femeia din acest tunel nu am fost eu, o văd clar cum sapă echipată ca un miner în muntele amintirilor, ce se desprinde din pereți, bucățele mici, negre, ca de cărbune, le studiază și le pune bine, nu aruncă nimic. Mă uit la ea detașată și-i doresc succes în căutarea zăcămintelor inoxidabile.
Îmi place să scriu la fel cum gătesc, pe un loc imaculat, mai întâi șterg aragazul, fac lună și apoi încep să tai, legume, carne, orice ar fi, nu contează, trebuie să leg mâncarea cum leg povestea, într-un decor impecabil, fără impurități.
Cu toate că nu scriu niciodată la zi, ci mai mult las să se depună, iar din stratul aurifer, mâl sau orice altfel de sediment ar fi încerc să extrag atât cât mai ajung, atât cât mai văd prin trecutul ca un tunel lung al cărui capăt mintea nu-l poate sesiza, de parcă aș fi trăit sute de ani.
De fapt, scriu mai mult după ce apele se retrag, tot ce-a rămas în urma furtunii, ca dimineața pe malul mării, vin și adun. Analizez pe toate părțile, sticle goale, mesaje, cadavre, trunchiuri de copaci, cărămizi, moloz, animale moarte, orice, orice e valoros. Și să nu credeți că dacă găsesc vreo bijuterie strălucitoare mă orbește, nici vorbă, nimic nu orbește mai bine ca mâlul.
Fără doar și poate, îmi sunt propria mină.
Paradoxal, ca să scriu trebuie să stau pe pagină ca pe o banchiză, în derivă, fără să știu dincotro bate vântul și unde te mă va duce, și să nu scriu, să aștept ceva, poate un urs să mă înghită și din calea căruia vreau să fug sau niște măceșe, acre, dar pe care le vreau și la care nu ajung. Mai exact, îmi place să băltesc.
