Despre schimbări (I)

De când mă știu am fost atrasă de Est mai mult decât de Vest, și azi călătoresc din ce în ce mai mult către Est. Bunica-mi spunea, când mi-a adus o icoană în camera mea, că trebuie să o punem pe peretele dinspre Est, că de acolo răsare soarele și tot spre Est trebuie să mă și închin și să-mi spun rugăciunea, care-o fi, mamă, completa ea, numai să te închini. Privit din România, din locul natal, Estul se desfășoară ca o întindere cu multe curiozități, mai ales religioase, și cumva în aceste locuri religia face și cultura, devenind un tot organic, unitar, pulsatil, cu tot felul de beneficii materiale și spirituale. Cu mulți ani în urmă când am vizitat un cimitir din Mangalia și la un moment dat m-am alăturat grupului din care făceam parte, ghidul local a spus mirat: Aaa, credeam că sunteți de la noi din comunitate. Dar nu era prima oară când oamenii credeau că sunt tătăroaică sau ceva asemănător, și soțul când m-a cunoscut prima dată, la fel, m-a întrebat, dacă sunt din Dobrogea. E drept, nu semăn cu niciunul din părinți, cu nimeni din familie, dar gena invaziilor din secolul al XI-lea se pare că uneori iese la iveală când nu te aștepți, poate chiar gena asta mă trimite inconștient spre Est. Ceva invizibil mă trage să-mi caut rudele îndepărtate spre locurile prin care am mai fost și în alte vieți. Desigur, un motiv pentru a călători, dar în căutarea revelațiilor am fost mereu, încă de la vârsta de 10 ani când am înțeles ce pentru alții nu e de înțeles nici la 80 de ani și totul mi se părea că are un sens, dar nu sensul acela banal, de-a mă duce la pâine, cum era înainte de 1989, stăteam la coadă o oră și culmea, găseam, ci sensul deplasării, pentru că mai în glumă mai în serios, îmi dau seama că îmi e foame iar animalul din mine cere, ei bine, tot acest animal cere și călătoriile.

Orice drum schimbă, înlocuiește sau, mai degrabă, umple și înnoiește. Deplasările deformează, remodelează, convertesc, substituie, într-un cuvânt transformă. Însă nu tuturor ne e dat să avem parte de aceste voiaje, o vecină de-a bunicilor mei avea cei trei nepoți plecați în America, terminaseră toți facultatea de medicină și emigraseră, spun avea pentru că femeia a murit de ani buni, dar tot ce știa ea despre străinătate era cuvântul Germania, acest cuvânt era restul planetei. Pentru ea, călătoriile erau în grădina casei, la magazin, biserică, cimitir sau pe la vecini, și din discuții reieșea clar că și Dumnezeu era în preajmă, cumva veghea deasupra casei, dacă se ruga ploaia venea mai repede pentru că El o auzea imediat. Fără doar și poate, era cu mult mai aproape de El decât oricare dintre noi care călătorim pe distanțe mari, iar toți acești kilometri acumulați nu făceau decât să-L îndepărteze, chiar dacă erau făcuți în numele căutării Lui. Până la urmă, de ce plecăm, dacă nu să lipim acea fisură care se mărește pe zi ce trece. Chiar și deplasările în cărți ne îndepărtează prin tot felul de întrebări care se nasc pe măsură adâncirii. Pentru unii, precum vecina bunicilor, răspunsul, dacă-l pot numi răspuns, ci dat era la suprafața vieții, foarte ușor de cules și mulțumitor, ea nu mai căuta altceva și mai ales nu căuta să schimbe,  pentru alții, răspunsul este la fundul apei și pentru asta trebuie să se scufunde. Din câte încercări se culeg perlele, asta numai căutătorii experimentați știu.

Tot la categoria de când mă știu, este că-mi place să mă plimb mai mult prin cimitire decât prin parcuri. Parcul este echivalent cu viața, aici sunt tot felul de oameni, mămici, copii, tineri care se îmbrățișează, vânzători ambulanți, înghețată, porumb fiert, oameni în bastoane, văduve, aici este forfotă, fiecare om e diferit și viața cu întâmplările ei face zi de zi un spectacol, ba gălăgia unor copii care se ceartă pe o lopățică, ba tonul ridicat al unui îndrăgostit gelos; pe când în cimitir toți oamenii sunt la fel, egali, nimeni nu mai știe de copii sau rate la bănci, examene, întâlniri, este liniște și pace, armonie, nu mai e nimic de spus, de realizat, de mințit sau de schimbat, transformarea e făcută.

Fiecare om are un mod unic de a-și imagina, mai ales lumea, cu tot cuprinsul ei; când eram mică totul pleca din mine, dacă aș fi întins mâinile ele se prelungeau până dincolo de Asia și dincolo de Europa, priveam Pământul din centrul meu și la un moment dat, ca și cum aș fi îmbrățișat un copac, palmele se uneau; astăzi, văd altfel, sunt undeva sus, în spațiu, și de acolo am toată imaginea globală. Nu știu cum s-a produs această schimbare, dar am o imagine de satelit foarte clară pentru toate țările în mod egal, nu am una privilegiată, de acolo de sus și nu din centrul meu, știu cu mare exactitate formele de relief și nu doar atât, în mintea mea am și o vedere generală mai ales a profeților, știu aproape fiecare țară ce are în sufletul ei.

Privit de sus, Pământul e plin lumini, așezările prin hubloul avionului se văd strălucitoare la fel ca niște instalații pentru sărbătorile de iarnă, orașele scânteiază în noapte aproape la fel, mii și mii de becuri, îmi place să mă uit mereu cu aceeași atenție, urmăresc străzile unde încep și unde se termină, încerc să-mi dau seama unde este centrul, toate localitățile au un centru în jurul căruia se desfășoară construcțiile, aparent, toate orașele sunt la fel, numai mințile oamenilor nu. Dar și una și cealaltă au un miez, fie concret ori abstract nucleul atrage printr-o magnetizare remanentă. Întotdeauna centrul, aglomerația, îmbulzeala au hrănit cel mai bine.

Privit de sus, Pământul e plin de povești care iradiază prin ochii minții credințe frumoase și foarte diferite, dar în esență oamenii urmează alți oameni, fie că se cheamă Moise, Isus, Muhammad sau Buddha, oamenii urmează alți oameni. Fiecare poveste s-a născut acolo unde-i era locul, budismul nu se putea naște în deșert, pentru el e nevoie de păduri, de flori, de animale, la fel islamul nu se putea naște în junglă, pentru el e nevoie de nisip, de căldură, de un mediu cu foarte puține resurse; creștinismul se naște într-o formă de relief între cele două, cu dealuri, grote, mare, sunt resurse, nu multe, dar sunt, nu este nici sărăcia deșertului, dar nici bogăția pădurilor. Fiecare formă de relief a dezvoltat o credință, practic natura, mediul înconjurător a luat oamenii și i-a înglobat, i-a absorbit nu doar material oferindu-le protecție și mâncare ci și spiritual oferindu-le uși pe care trebuie să le deschidă până la Paradis. Ce e divin aici? Toți profeții au privit în sus și atunci au unit Cerul cu Pământul din care făceau deja partea, au dat Cerului pe care nu-l puteau atinge, sufletul, adică exact acea parte infim-esențială care nu putea fi atinsă. O împărțire firească. Însă la finalul poveștii toți profeții oferă moralitatea, doctrina sfârșitului, o zi a Judecății, vom ajunge la același numitor comun, doar „sfârșitul ne va duce în regatul perfect”, și la fel ca în cimitir, toți suntem egali. Cât de zbuciumată e viața, câte drumuri și lupte, câți oameni mor și azi doar pentru că la Paradis ajungem pe drumuri diferite.

Îmi amintesc acum câți ani când un coleg grec pleca și era înlocuit de cel nou în ultima zi ne-a prezentat și după ce mi-am spus numele, colegul vechi s-a aplecat spre urechea celuilalt și i-a spus la ureche: E de-a noastră! În primele secunde nu am înțeles ce vrea să spună, sigur nu se referea la Europa, eram bulversată, cum adică, sunt de-a lor, apoi mi-am dat seama ce voia să spună: eram creștin ortodoxă ca ei, și prin urmare să ne avem în vedere. M-a impresionat într-un fel straniu și chiar unic, aplecarea aceea fină era ca un secret, ca o taină, numai între noi. Dar ce m-a tulburat a fost abia a doua zi, cu acest coleg nu avusesem o relație specială, aș zice normală spre banală, bazată pe un protocol automatizat, sec, cu atât surpriza mai mare care nu-mi dădea pace nici a doua zi, a fost prima oară când m-am simțit: De-a lui Isus, cum avea el să continue introducerea voalată.

Odată cu tehnologia lucrurile se schimbă, corpul meu acum este în acest avion care zboară la 10 mii de metri, este exact ceea ce se numește cer, acest fapt depășește înțelegerea profeților, dar culmea, mulți dintre noi reușim scamatoria asta foarte repede și ieftin. Cum ar fi un profet în anul 2020? Ce ar mai da cerului devreme ce s-ar afla în el? Ce ne-ar promite? Ce fel de Paradis?

*

Când o credință te învață să-ți cunoști mm cu mm și corpul și mintea în egală măsură, să te dedici mai întâi de toate propriei persoane, s-o cunoști, s-o fragmentezi, să te joci în toate felurile, s-o amesteci apoi în exterior, să-i găsești un scop, o contribuție, mi se pare cel mai frumos. Dar are cineva curaj să-și schimbe credința pentru acest experiment? Budismul spune că e bine să stai acolo unde te-ai născut, așa îți e destinul. Iar faptul că, eu una, nu voi schimba, paradoxal, mă face să mă includ și mai mult în alte credințe, fără să știu măcar. Am o prietenă care a venit și în România împreună cu cei doi copii, ambii la liceu, să „experimenteze”, în căutarea a ceea ce vor fi. Mi-a spus mereu că ea le va oferi copiilor acest „privilegiu”, de a-și putea alege credința, oferindu-le astfel posibilitatea de-a călători pentru a vizita cele mai diverse lăcașe de cult, pentru a vorbi cu oamenii, pentru a înțelege. Ajunși în România, am fost bucuroasă să le organizez un traseu al „cunoașterii”, erau interesați mai ales de biserica ortodoxă, luterană, dar și de sinagogă. După o săptămână, prietena mi-a spus, cumva învinsă și de data asta: Important e să fim uniți, să ne iubim. Și avea dreptate, numai că religia unității avea un nume, și mai ales faptul că ea pleca singură și independentă în căutarea adevărului suna a Bahāʼi, dar nu era,  am fost asigurată. Și ce-mi plăcea la ea era că voia neapărat să fie ceva, să găsească o direcție și s-o urmeze. La întrebarea ei directă: Carmen, tu ce ești? I-am spus fără ezitare că ortodoxă, deși ea provenea dintr-o familie hinduistă, refuza să fie ca ea, spunându-mi că nu se regăsește, că nu este ea și atunci vrea să schimbe. Apoi m-a întrebat dacă simt, și i-am spus că așa m-am născut, nici nu mă întreb, urmez și atât. I-aș fi spus ceva de frica de Dumnezeu și ce pățim dacă nu credem, ce locuri rezervate avem în iad… dar probabil că „sclavagismul religios”, așa cum îl denumea Hervé Fischer, bun sau primejdios,  mă prinde perfect mai ales când e vorba de iubire.

Prietenei mele i-ar fi foarte greu să aprindă lumânări, pentru vii sau pentru morți, și când îi spuneam asta tăcea, cu acea tăcere care o deconspira, îi plăcea să o conving, dar nu aveam intenția, îi spuneam doar ce era firesc, dat, sortit, destinat, firescul nașterii, al locului, al situației…

(sursa foto: godprinciple.com/birth-death-cycle)