Despre moarte în mai multe feluri

Refrigerium

Când venea vorba de moarte, mama era altcineva. Se transforma într-un alt om, un om care avea ascuns undeva sub haine, sub piele, tot felul de ritualuri pe care le respecta cu maximă sfințenie. Ele ieșeau din ea la suprafața curții și valurile acestei arome cu iz de somn de veci trebuiau urmate pas cu pas, respectate întocmai. Aveam aproape șase ani, mergeam în clasa întâi la școală și credeam că deja știu totul. Când murea vreun vecin, mă puneau să duc o tavă cu flori și colaci pe ultimul lui drum spre cimitir, întotdeauna eram în fruntea cortegiului, în spatele celui care ducea steagul. Acest om era același mereu, un fel de săracul satului sau cel puțin eu îl știam un om singur, neajutorat, care mereu venea să se împrumute la noi de câte ceva. Bunica îmi explica, ai mare grijă, duci tava, să nu mergi repede, să dai bună ziua, să nu ieși din rând. Probabil de aceea mă chemau vecinii pentru că se dusese vorba că sunt cuminte. Iar când cineva îi spunea mamei că are nevoie de mine, era foarte bucuroasă, accepta în numele meu să ajute familiile îndurerate. Mi se părea un mărunțiș, plus că mersul în fruntea cortegiului era important, îmi dădea o demnitate anume și copiii aveau o atitudine, aș zice, chiar de stimă. Mă întâlneam pe drum cu unii colegi de școală și se opreau din toate nebuniile jocurilor, priveau cuminți, deodată deveneau și ei lumânări drepte, de-o parte și de alta a drumului.

Nu știu de ce, dar mama a respectat mai mult moartea decât viața. Nu era implicată dacă se năștea sau se căsătorea cineva, deloc. Însă când murea cineva, se ducea singură, nechemată de nimeni, cu mine de mână și ajutam cât puteam. După aceea, trebuia să duc gălețile cu apă. Nu era foarte greu. Într-o zi foarte de dimineață, mama m-a chemat la fântână să scot apă. Niciodată nu scosesem apă. Fântâna era foarte înaltă, abia ajungeam cu bărbia, ciutura era din lemn și prinsă în chingi de metal, abia o mișcam goală, cu atât mai mult plină cu apă.
– Hai, scoate apă, că eu sunt aici lângă tine, a spus mama.
– Nu pot, este prea grea. Nici măcar nu puteam aduce ciutura la mine, cu atât mai mult s-o bag în fântână și s-o scot.
– Încearcă. Nimic nu e imposibil. Apoi a aplecat-o ea puțin, până am prins-o. După care am văzut că și-a șters cumva palma de rochie.
– Un copil trebuie să facă toate astea. Nu te pot ajuta. Nu am voie.
Nu ne vedea nimeni, eram derutată cum mă punea la ceva ce mi se părea peste puteri.
– După ce se umple, iese singură, ai grijă să ții bine.
– Scoate tu și eu le duc, am spus eu foarte serioasă și gata de treabă.
– Nu, nu am voie. Doar un copil trebuie să facă și fată să fie.
– Mortul cu apa ta va fi udat ca o sămânță pe lumea de dincolo.
Nu înțelegeam, lumea de dincolo era lumea din cer, înțelegeam că pot trăi pe nori, dar nu înțelegeam cum pot încolți ca un răsad de plante umane. Apoi m-a trimis să mă schimb, deoarece la prima încercare vărsasem toată apa pe haine.
Până la urmă, nu știu cu ale cui puteri am făcut-o și pe asta. După care, a doua zi, a fost mai ușor. Căratul apelor, nu mai știu sigur, dar dura 30 sau 40 de zile, cam atât era considerată germinarea. Fără doar și poate, în aceste zile, în care mortul trăia până la Judecată, noi, cei de pe Pământ, noi trebuia să-l ajutăm. După care, la Judecată, se decidea de care parte să fie, în Rai sau în Iad, însă până la întâlnirea față-n față trebuia să fim siguri că vede drumul și are apă, mâncare, mâncare pe care tot noi o procuram aici și o dădeam de pomană în numele lui. Bunica făcea cruce cu palma dreapta pe colaci sau pe farfuriile cu mâncare și rostea clar numele mortului: Să fie pentru Marin!
Învățasem cum să mă întind după ciutură, cum s-o prind, cum s-o adâncesc. Îmi plăcea cum, odată umplută cu apă, revenea singură la suprafață și aproape nu mai era nevoie de mine. Mai avem doar să răstorn apa în două găleți mici, de cinci litri fiecare. Duceam apa la două vecine, fiecăreia câte-o gălețică. Spunea mama: o găleată de zece litri nu poți duce, așa te echilibrezi. Femeile care primeau apă, nu neapărat trebuiau să fie femei, însă așa a fost să fie. Dimineața mă așteptau cu vasul lor gol, pregătit să aduc apa mortului. Din care se presupunea că ar bea. Acest: Nimic nu e imposibil, pe care mi-l spuse mama în timp ce mă învăța să scot apă din fântână, din clipa aceea a devenit un fel de pancartă invizibilă cu care defilez în mintea mea zi de zi.
Era nevoie de un anumit număr de vase cu apă, le însemnam pe un vlăstar de salcie, nu pe foi. De atunci, am iubit foile albe pentru că pur și simplu îmi erau interzise. Ar fi fost destul de simplu să notez, dar nu, trebuia să încrustez în lemn. Mi s-a părut mai ușor să privesc cum mortului i se înfige un cuțit în burtă decât prima lecție despre fântână și căratul apelor. Aici, unde m-am născut, în partea de sud a României, este acest obicei precreștin, de a ne asigura că morții vor sta acolo, la locurile lor, în sicriele lor. De multe ori, mă întreb cine sunt bărbații aceia care coboară în groapă, înfig repede cuțitul în burta mortului și urcă, prinzându-se cu mâinile pe pământul proaspăt săpat înapoi la cei vii. Foarte repede, nu se mai uită în spate, de frică să nu se surpe pereții și să fie prinși acolo. Preotul mai face semnul crucii de trei ori și atunci cei vii sunt liberi să arunce cu bulgări de pământ, simbolic, după care groparii duc toată treaba la capăt, ultima oară am văzut acest lucru la înmormântarea bunicii dinspre mama în 2006.

Și astăzi, după ani buni, mama mă sună:
– Cumpără o coroană și vino! A murit mătușa Iscrulescu.
Tac și ascult toate indicațiile:
– Bine, am să vin.
Ultima oară, am stat două ore într-un frig cumplit în Piața Amzei să fac o coroană din flori naturale. O sunam pe mama și o mai întrebam câte ceva:
– Mamă, ce nevoie are de flori naturale, mai bine artificiale, țin mai mult.
– Lasă, tu cumpără ce spun eu.
Și uite așa, m-am urcat în tren cu o coroană, grea, făcută din crengi de brad, destulă sârmă și mulți, foarte mulți iriși. Când venea vorba de moarte, eram în stare de orice. Nu mai întrebam decât detalii tehnice, să mă asigur că voi ajunge la destinație cu tema făcută de nota zece. Parcă mi se făcuse rușine în tren, toată lumea mă privea cum mă chinuiam să așez coroana cu grijă, cum o mai stropeam cu apă, mă încurajam în gând: Ce rușine, domnule, aici e vorba de moarte. Și deodată aceste gânduri mă inundau și simțeam iar tot sângele cum începea să curgă ca înainte fără opreliști. Oamenii erau mai îngăduitori, îmi făceau loc, erau mai amabili. Nimeni nu a dat vreun semn că ar fi deranjat, așa cum se întâmplase cu alții care-și puseseră valizele pe scaun. Pentru că și coroana mea era pe scaun. Lângă mine, nu s-a așezat nimeni, parcă aș fi avut o boală incurabilă și oamenilor le era frică să nu se ia, așa că am stat singură între cele trei scaune libere. Moartea ne face mai buni, mai binevoitori, îmi spuneam liniștită, când trenul ieșea încă timid din gară. Mâncam dintr-un covrig, trenul prinsese viteză, mă uitam pe geam, mirosul busuiocului prins în coroană îmi amintea iar de moarte și întorceam capul să mă uit cu grija pe care o are mama pentru copilul mic. Sora mea m-a sunat și ea:
– Ce faci, unde ești?
– În tren, cu coroana.
Brusc, tăcere. Ca și când aveam o povară neomenească, intram în legătură cu alte lumi pe care ea nu le cunoștea, după un timp zice:
– M-a sunat și pe mine (de mama vorbea), a zis să venim și noi, că vin toate rudele și cei de la Slatina. Dacă veneau cei de la Slatina, evenimentul căpăta o amploare deosebită, simpla lor deplasare dădea morții un picior în spate. Moartea ca moartea, dar veneau cei de la Slatina și asta complica lucrurile. Trebuia să pregătim camere, să facem ceva delicat, cum ar fi fost ciuperci cu maioneză. Era un meniu știut de ani de zile, special pentru cei de la Slatina. De câte ori mergeam la ei, asta se întâmpla rar, poate o dată pe an, mătușa ne făcea ciuperci cu maioneză. Rudele de la Slatina (fratele mamei era căsătorit acolo) tot timpul făcuseră din moarte ceva fastuos, iar prezența lor avea efectul scontat, peste tot cortegiul se așternea o noblețe fină, ca un prim strat de zăpadă prin care îți e milă să mergi și mai ales pe care-l aștepți. Considerația lor pentru moarte era maximă, fratele mamei venea îmbrăcat în costumul militar cu gradele expuse, impozant, mătușa coafată, cu voal pe față, iar moartea în fața lor, cel puțin mie, mi se părea ceva foarte mic, ceva ce unchiul meu putea arunca peste gard ca pe o minge spartă. Câtă treabă avea să fie, poate nici nu mai mergeam la cimitir, ceea ce s-a și întâmplat. Am fost doar la biserică, am pupat mortul pe frunte și mâini, în timp ce mama vorbea singură în spatele nostru:
– Să pupați mortul, să pupați mortul.
Știa că o auzim, soră-mea se ștergea de ruj pe ascuns și noi ne îndeplineam o sarcină de o valoare inestimabilă, acolo într-un sat mic, pe alocuri asfaltat.

(sursa foto: www.flickr.com)