Carmen Sorescu 
Asylum (I)
Reporter: Ficțiune sau Realitate? Motivul?
Eu: Ficțiune! Motivul? Pentru a calma acele neînțelegeri dintre mine și celălalt eu. Realitatea este peste tot în jur, nu-mi place să mă scufund în realitate, o fac oricum fără să vreau de dimineața până seara. Ficțiunea – un loc inviolabil, de unde nu poți jefui nimic, cine ar putea, cine ar ajunge? Este precum azilul, nu e un loc doar de scăpare sau un refugiu, nu e doar un loc sigur unde cei bătrâni, bolnavi, infirmi, nebuni sau doar săraci au adăpost. Nu. Azilul e în fiecare dintre noi, construit din acele dorințe, vise, proiecte elaborate cu anticipare, planuri care mor înainte de-a fi realizate sau pur și simplu aspirații, speranțe; un fel de avortoni ai propriei gândirii. Zidurile sunt cu atât mai solide și mai înalte cu cât țelurile sunt mai trainice și mai înalte. Azilul acesta e un loc urât, sumbru, unde toate neîmplinirile se adună, se adună, până când într-o zi mizeria dă pe-afară, inundă tot corpul și facem un fel septicemie a năzuinței. Eu am această încăpere, o duc cu mine oriunde, nu pot scăpa de ea. Supurează când și când, aici nu e vorba de ocrotire sau adăpost, e un fel de clinică pentru idealurile muribunde, nu se pot trata cu nimic pentru că nu există tratament. Într-un fel singurul remediu este scrisul, un fel de încredere oarbă într-o realizare favorabilă. În locul acesta sunt și pacient și medic, nu intră și nu iese nimeni, pereții camerei sunt din pietre masive, iar ferestrele sunt undeva foarte sus și oricum au zăbrele, nicio fantezie, niciun scenariu, nicio aspirație sau dorință nu pot ieși, ținta e înăuntru. Fisura e tot o iluzie, visez la acea deschizătură prin care să cad, la acea plesnitură a gheții. Oamenii se îmbulzesc în preajma magicienilor sau a mincinoșilor, reveria e ca un drog, iar cei care vând iluzii sunt mai căutați.
Recunoașteți locul? Dacă nu, sunteți un om fericit!
*
Iubirea e un animal de tracțiune bătrân, cară zi de zi rumegând tot trecutul, îndură arșița, lipsa apei, știe drumul spre casă și nu mai trebuie biciuită; s-ar cuveni puțină stimă, respectul acela minim față de un animal care abia merge, cu ochii mari, cerșind puțin ajutor în stânga și dreapta, aflat pe moarte. Dacă nu vrei să ai de-a face cu ea pur și simplu îi tragi un glonte în cap și pleci, pentru că știm cu toții, un animal otrăvit, aflat în agonie e greu de îngrijit.
Trăiam de câțiva ani în acest oraș frumos, de câmpie, asurzitor, datorită multitudinii de mijloace de călătorie în comun, un oraș fără trotuare, cu oameni mulți care se deplasau zi de zi cu ajutorul acestei imense rețele de transport. Când am venit prima dată mi s-a spus să nu mă mir pentru că oamenii chiar dacă nu au treabă călătoresc pur și simplu. Bilete nu existau, iar autobuzele, tramvaiele, metroul erau un fel de subterfugii de-a ieși din lumea închisă a apartamentelor. În acest nou oraș în care mă mutasem de ceva vreme erau numai blocuri și apartamente foarte mici, arhitecții optaseră pentru această variantă a spațiilor private foarte mici și a spațiilor publice foarte bine dezvoltate tocmai din dorința de-a crea legături între oameni, de-ai face să iasă din casele lor, comunice cât mai mult și de-a se iubi.
Aici iubirea era altceva dar semăna câtuși de puțin cu ce știam eu. Dacă eram într-un tramvai și priveam în ochii acestor oameni bătrâni care-și mișcau trupul cu încetinitorul, aproape inobservabil dând senzația de levitație, când din reflex puneam mână să-i ajut, atunci în fracțiuni de secunde privirile se intersectau. Cu acest moment semăna iubirea aici, cu acel fior al neputinței în fața bătrâneții. Și nu știu de ce, oamenii bătrâni în acest oraș aveau ochii albaștri, la fel cum nou-născuții au în primul an de viață, când se apropiau de moarte ochii li se decolorau cu un an, doi înainte, toată lumea știa cine va muri după spălăcirea irisului. Un vecin îmi spusese că de fapt era o invenție locală, un medic reușise să sintetizeze câteva substanțe chimice într-o soluție numită: OraExactă, care detecta un corp pe moarte și era pulverizată prin oraș. Dar culmea era că soluția nu avea efect asupra tinerilor ci numai asupra celor înaintați în vârstă.
– Așa cum se deratiza de șobolani odată. Așa este și acum.
– ?
– Trec avioane aproape lunar și împrăștie ceva în aer, se vede un abur, dar nu are gust, miros.
– Ești sigur!
– Toată lumea știe, dar nu e oficial.
– Din prima zi când s-a aruncat multora dintre bătrâni li s-a schimbat culoarea ochilor în albastru. Așa ei știau cine va muri în curând.
– Care ei?
– Primăria, statul. Au un program de recuperat case, terenuri.
– Devine înfricoșător…
– Și atunci ce fac ei, se duc la acești bătrâni acasă, verifică dacă au copii, dacă nu, și iau tot, apoi îi internează într-un fel de azil. Iar aici toți, dar toți bătrânii au ochii albaștri.
Trecuse doi ani și mă obișnuisem cu situația. Orașul deși era plin de oameni, era tăcut, ideea de-a socializa nu funcționa. De altfel și eu când ieșeam în parc și mă așezam pe o bancă și dacă o persoană bătrână se așeza lângă mine, de obicei cu zâmbet larg și prietenos, în clipa când ne salutam și-i vedeam ochii ceva mă oprea să comunic, preferam să mă ridic și să plec.
Cu timpul, bătrânii începuseră să muțească pentru că nu mai aveau cu cine vorbi, nu mai puteau articula cuvinte și puteau fi foarte ușor păcăliți. Și la fel vecinul îmi spusese că nu doar culoare ochilor se schimbă ci chiar se atrofiază mai repede partea creierului răspunzătoare de vorbire.
Într-o zi m-a sunat George. George e un prieten din copilărie, plecat de mulți ani în Africa la o misiune ONU, alături de soția lui și călătorea tot timpul. De aceea pe George niciodată nu l-am putut localiza, o dată era în Guineea Bissau, altă dată în Japonia, cu timpul nici nu-l mai întrebam unde e, îmi dădeam seama din poze. În ziua aceea, George m-a rugat să trec pe la mama lui, cineva din spital îl anunțase că făcuse Alzheimer și voia să se asigure prin mine că este adevărat, apoi ar fi urmat să vină și el. Pe mama lui o știam foarte bine, locuisem în același bloc aproape 20 de ani, în fiecare zi de joi făcea clătite.
Când am ajuns la azil am crezut că am intrat în rai, până la clădire aveam să trec printr-un parc enorm, de câteva hectare, nu puteam estima. În jur erau trandafirii și dalii toate culorile, aleile erau împrejmuite numai de flori, când și când un om îmbrăcat în haine specifice trecea agale și presupuneam că face parte din personalul azilului. Era foarte liniște, o pace atipică pentru un oraș așa aglomerat cobora de undeva din cer, și da, gluma era bună, deasupra azilului era chiar un nor imens alb, pufos. Am ajuns la recepție și nimeni nu dădea semne că ar fi interesat de persoana mea, nimeni nu mă vedea ca pe cineva străin sau, de ce nu, un intrus care venise să fure pacea sufletească.
– Bună ziua, o caut pe Georgeta Ionescu.
George purta numele mamei, așa era obiceiul în zona aceea, și eu îl purtam pe al mamei, pe al bunicii… și tot așa, numele se pierdea în trecut dar și într-un fel de viitor aproape necunoscut. Spun aproape necunoscut pentru că toată lumea știa, deci, încă de la propria naștere numele viitorului copil.
– Bună ziua, este în spate, acum e ora prânzului, toată lumea servește masa, dar vă puteți duce. Vă așteaptă.
M-a mirat profund acest vă așteaptă, deoarece George îmi spuse clar ce fel de boală făcuse și nu mă așteptam să mă recunoască, eu doar trebuia să văd analizele medicale și să am confirmarea directă a medicul curant.
În spatele clădirii era alt parc, plin cu mese pentru zece persoane, totul acoperit în alb și masa și scaunele, pacienții, asistenții la fel, nu-i puteam deosebi, dar presupuneam că pacienții erau cei care mâncau. În spatele fiecărui pacient stătea o persoană din cadrul azilului, cumva ținând scaunul și având grijă mereu ca bătrânul sau bătrâna să nu facă un efort prea mare până la coșul cu pâine sau până la paharul cu apă.
Am rămas cam cincisprezece minute de-o parte privind acest peisaj mirific. În grădină erau peste o sută de pacienți și tot atâta personal. Nu mai iau în calcul pe cei care serveau masa și nici pe medici, îngrijitori. Să fi fost cinci sute de persoane cu totul în ziua aceea, plus vizitatorii ca mine. Pacienții nu vorbeau între ei la masă, fiecare își vedea de farfuria lui ducând cu greu lingura cu supă la gură. În fiecare se întrevedea o răceală ciudată, așa îmbrăcați în alb, păreau doar niște banchize care erau trimise în larg. Într-o întindere generoasă, chiar cuceritoare care parcă te îndemna s-o pătrunzi. Moartea. Peste tot aburul ei se simțea. Încă de la intare am simțit un iz de busuioc, de ulei ars în candelă, de mir, de tămâie sau poate toate astea se declanșau doar în mintea mea. Un fel de singurătate îi împietrea sau poate era doar modul lor instabil de-a fi din cauza bătrâneții. Și cu cât priveam îmi dădeam seama că: Singurătatea este un vârf numai al tău greu de cucerit. În starea asta doar singur poți ajunge. Deși ajutați din stânga și din dreapta, pacienții păreau niște coloși greu de clintit. Ar fi trebuit să fie oameni simpli, în carne și oase, cu povești, copii, fericiri și drame pe bandă rulantă, dar la mesele lor era tăcere, nu se derula nicio discuție, păreau de neclătinat în această schemă monocromă. Deznodământul putea fi prezis ușor, după masă urma puțină odihnă la soare, jocuri de cărți, citit, dar astea presupuneau să aibă ochi buni. În mintea mea se deschisese o panoramă a unui viitor apropiat pe care nu-l puteam opri din funcționare, îmi spuneam, urmează felul doi, acum desertul, fructele, ceaiul.
