Carmen Sorescu 
Există tot felul de drumuri, mai mici sau mai mari, pietruite, pavate, asfaltate, care leagă, conectează. Avem cărări, alei, poteci, străzi, autostrăzi, poduri, tuneluri, aeroporturi, totul ca să mergem mai ușor, mai rapid, piste pentru bicicliști, pentru persoane cu dizabilități, pentru gravide, pentru nou-născuți. Deplasarea în spațiu trebuie să fie cât mai comodă și cât mai rapidă, planeta e împânzită de astfel de rute care ne fac viața mai ușoară sau cel puțin așa ar trebui să fie, căile de comunicație sunt un criteriu pentru a cataloga o țară ca dezvoltată. Tot acest ansamblu de elemente, infrastructura, ne organizează, face societatea însăși.
Există tot felul de rute și în mintea mea pe care le fac de dimineața până seara care seamănă cu această șerpuire demnă de Himalaya, când amatorii de senzații tari, alpiniști profesioniști sau cățărători amatori pleacă de la baza unui platou și ajung într-un punct din care nu mai au unde să se ducă. De la poalele muntelui până sus înlocuiesc haine, încălțăminte, temperatura scade drastic, oamenii sunt din ce în ce mai puțini, sălbăticia își spune cuvântul, nu mai vorbesc cu nimeni, cedez din lucrurile care nu-mi mai trebuie să fiu mai ușoară, renunț de bună voie la amintiri, le arunc așa cum arunc cutiile de conserve goale în locuri special amenajate pentru gunoaie, poate cândva mă întorc, deocamdată urc și cu cât urc merg înapoi în timp, orice astfel de suiș, paradoxal, e o întoarcere, și numai după ce locul e curățat pot întinde din nou cortul.
Asta pare că fac și eu, trec print tot felul de constrângeri, sparg armuri, urc, descui lacăte, mereu spre ceva sau spre cineva, până când se termină, nu mai am unde să mă duc. De obicei, sus, nu e nimic. Frig. Zăpadă. Celebrele culmi golașe. Capre negre, vulturi, aș zice, numai specii extremofile adaptate la rece și înălțimi fără prea mult oxigen, unele cu blană sau copite pe măsură, aripi sau gheare puternice, cu ochi în formă de dreptunghi sau cu membrană dublă pentru a vedea panoramic sau mai adânc. Pe culmea mea este la fel, un câmp imaculat, foi albe, peste foi albe, iar eu zi de zi mă transform pentru a corespunde acestei cerințe.
Albul cere schimbări.
Am o prietenă care și-a renovat casa numai în alb, începând de la gard, ziduri exterioare, pereți interiori, mobilă, draperii, covoare, canapele, prosoape, farfurii, totul alb, ea m-a așteptat îmbrăcată în alb în simbioză perfectă, așa cum la Polul Nord toate vietățile sunt în mimetism cu mediul înconjurător, la fel și ea. Era uimitor. Numai că așa cum sulfatul de bariu nu e solubil în apă, nici acest alb nu se dizolva în mine. Ceva era în neregulă. Părea mai mult un decât un simplu spital sau azil ci era un adevărat centru de reeducare al sufletului. Asta i-am și spus, aici impuritățile se vedeau și mai bine, fie cele de pe tălpi, fie cele din gânduri. Am râs și apoi am băut un cappuccino, evident cu spumă albă. Albul se întreține greu, mă făcuse atentă să ocolesc covoarele și să nu vărs cafeaua pe canapeaua impecabilă Chesterfiled. Da, e mult de muncă, îmi spuneam, și mă gândeam cum e să împroști cu mizerii, tot felul de amintiri pe foile albe, litere negre multe și aiurea, tot un fel de curățare a minții, numai că în acest caz curățarea se făcea prin a murdări.
Albul impune echipament special. Mai ales pentru cei care urcă pe munte iarna, acei iubitori de zăpadă, ei nu doar că sunt înhămați cu tot felul de frânghii, veste, ghete, ochelari, mănuși, trebuie să suporte vântul tăios, frigul, fiecare pas fiind o redută și mă gândesc pentru ce acest efort și risc dacă nu pentru a ajunge într-un loc de o singurătate crudă, care tremură deopotrivă și oasele și sufletul. Pentru ce această experiență dacă nu pentru a te pune la încercare, oare albul oferă doar momente dificile, capricioase, veșnic în schimbare?
Alb – opusul lui negru, culoarea laptelui, a cretei, a zăpezii, a ceții, a pielii, a norilor. Albul poate fi, deopotrivă și pentru botezuri, nunți dar și pentru înmormântări. Simbolic poate indica puritatea – mieii albi, crinii albi, după care rarisimele specii corbul alb, elefantul alb etc. Lipsa melaninei urcă prețul. Papa este îmbrăcat în alb, toga la romani, kandura la arabi, mumiile, dar și azi unele cadavre se înfășoară într-un giulgiu alb. În pelerinajul la Mecca oamenii se îmbracă toți la unison, în alb, în Japonia, la șintoiști albul e considerat culoarea sacră a zeilor, călugării înșiși îmbrăcându-se în alb. Culoarea favorită a fantomelor și a optimiștilor 😊
Dar, albul este și absență. Pe monitoarele din spitale conectate la corpul uman sunt tot felul de grafice cu linii de diverse culori, verde, bleu, galben, ce știu este că roșul este pentru puls iar albul pentru linia dreaptă, pentru nicio activitate.
Albul este mereu pentru în afara lumii.
Fie că ești pe vârful unui munte, fie pe foi sau pe un pat de spital, în toate aceste situații ești singur, și ești dincolo. De partea cealaltă a forfotei, a lumii organice, separat, izolat, despărțit, fără comunicare, între ziduri, între gânduri, în acel aer rarefiat al ființei unde este doar imponderabilitate, când nu mai ai nevoie de relații, legături, când nu mai ai ce să transmiți și forțele se anulează de la sine, după acest spațiu tânjesc, din care nu mai am unde să mă duc. Poate că e limita, poate că nu, poate că alții încearcă mai departe.
În orașul în care trăiesc nu am văzut oameni bătrâni decât foarte rar, parcă este un oraș al tinereții veșnice. Dar, când se întâmplă să văd unul, de obicei este într-un cărucior pentru persoane cu dizabilități care este condus de un asistent medical îmbrăcat într-o costumație albă, specifică muncii lui. Uneori văd prin parcuri sau prin magazine un astfel de duet rupt total de filmul în care trăiesc, oameni de pe alte planete după care mă uit lung până nu se mai văd. De unde sunt, unde trăiesc oamenii bătrâni, nu știu, de ce nu ies mai mulți, de ce nu se plimbă, nu știu. Citeam într-o carte scrisă de un medic indian că odată cu dezvoltarea medicinei longevitatea a crescut dar în același timp a crescut și viața dependentă, de medicamente, de aparate sau de asistenți, copii, în aziluri sunt tot mai mulți pacienți, autorul în cartea sa urmărește mai multe cupluri sau oameni singuri internați în astfel de instituții, de exemplu, într-o zi, una dintre femei care se săturase de viața întreținută, prea curată dar seacă în același timp scrisese pe o hârtie, probabil tot albă, ultima dorință: Nu resuscita! Tot ce și-a dorit a fost ca albul din jur, al feței palide, al pielii livide, al așternuturilor, al pereților, al vieții fără vreun scop numai cu nopți albe să se prelungească în linia fără nicio activitate de culoarea laptelui.
Pesemne că atunci când trăiești în astfel de locuri imaculate, dar sterpe, este ca și cum ești deja pe nori, confortul vine ca o îndestulare a albului, a golului, a nimicului, și la ce bun acest cerc vicios… mai bine ieși, ieșirea poate că este același lucru, poate că nici nu există.
Toată lumea se întreabă de ce unul din cei patru călăreți ai Apocalipsei este alb, experții nu au găsit un răspuns exact, dar sunt tot felul de supoziții, că este însuși Hristos, că este ciuma, antihristul sau duhul sfânt. Și deodată albului i se atribuie nu doar însușiri diferite, ci aflate în contradicție. Albul este delicatețe, avantaj, siguranță sau nesiguranță? De ce zgomotul alb calmează și adoarme bebelușii în câteva minute, poate că fâșâitul e atât de egal ca intensitate și atât de diferit ca frecvență încât anulează orice altceva.
Azi, 20 ianuarie, e ziua bunicii mele, când eram mică de cele mai multe ori ningea și ea îmi aducea dovleac alb copt. Îmi amintesc fulgii de zăpadă de pe geamul ferestrei, florile de gheață pe care le studiam trecute prin creion mm cu mm la sfârșitul caietului de limba română în timp ce toți ceilalți membri ai familiei treceau prin curte cu treburi, doar bunica privea în sus și-i plăcea să mai scuture din crengi, era singura care băga în seamă zăpada, și bunicul, dar el mai mult se ocupa să o dea de-o parte. Fulgii de zăpadă trec prin multe stări de agregare ca să ajungă la metamorfoza pe care o știm, secvențele matematice se schimbă în funcție de materiale pe care le întâlnește pe drum în creația sa, de temperatură și mai ales de lumina care se propagă prin particulele care-i formează, astfel că până la urmă sunt cel puțin 80 de tipuri de fulgi de zăpadă cunoscuți până azi. Foarte mulți și foarte diferiți, îmi spuneam extrem de mirată când mă uitam la pozele dintr-un almanah. Cu siguranță asta se întâmplă nu doar fulgilor, mi se întâmplă și mie, depinde cu cine intru în contact, ce suprafață are, câtă lumină aduce în viața mea. Atingerea directă cu bunica, relația cu ea, schimbul de substanțe, de energii, de cuvinte, îmbrățișarea, mai ales zâmbetele ne modificau și mobilizau în noi o pânză, ce e drept, invizibilă, dar cu atât mai bine.
Păianjenul folosește mătasea pentru a-și prinde prada, dar și omul face la fel, folosește o plasă formată din cuvinte frumoase, gesturi, cadouri, chiar dacă nu extrage direct din stomac substanța albă, lipicioasă, prada e încântată de această figură de stil care spune indirect, te vreau.
A picta o pânză albă, a avea grijă de un om bolnav, a scrie pe foi, a urca munți acoperiți de zăpadă, a atinge norii, a lucra în alb până la urmă e ca și cum ai ciopli într-o lume fără fund, ca și cum ai ciocăni încontinuu la o ușă în spatele căreia nu știi ce este dar ca un copil neastâmpărat ai vrea să știi. Albul este asemenea unei celule stem, inițial nu are nicio informație dar atunci când ajunge la cel suferind ia forma oricărui panaceu și vindecă.
În limba română sunt multe expresii legate de culoarea alb: armă albă (pune în pericol viața), nopți albe (nesomn), magie albă (binefăcătoare), vers alb (fără restricții), semnătură în alb (încredere), albul ochiului (boală), până-n pânzele albe (infinit) etc., expresii care nu pot spune că au vreun sens comun, albul definește de fapt stări diferite, așa cum raza, lumina albă care trece printr-o prismă se desface în culori.
Recitind textul am observat că de cele mai multe ori am spus alb, albul ci nu culoarea alb, culorile de bază nu se amestecă, roșu, galben, albastru, dar care amestecate dau alte nuanțe, cum rămâne cu albul, tehnic este doar o simplă combinație de toate culorile într-un spectru electromagnetic, dar când ating un trandafir alb, o cămașă de pânză făcută din in sau gogoșile viermilor de mătase, nu cred că am în mână un spectru care să transforme culorile, asta pentru că tot am citit: „în natură nu există culoarea alb”. Dacă zăpada și norii sunt false impresii atunci cum rămâne cu mușețelul și penele de gâscă?! Cu scoicile, cocorii, zebrele… „Retina are proprietatea de a percepe diferit radiațiile și de a absorbi inegal componentele luminii”, dar cât privește ochiul (chiar și el în sine), nu am vreo bănuială cu nu ar vedea bine oasele, dinții, perlele, narcisele, florile de salcâm etc.
Ieri am primit poze de la niște prieteni din Etiopia, creștini de ritul vechi, erau îmbrăcați în alb, fusese sărbătoare, Sf. Ioan Botezătorul. Soră-mea își cumpărase o bască pariziană albă, iar eu am primit gratis într-un magazin o cană albă, toate astea se întâmplă de când am început să scriu textul, râdeam și-mi spuneam că universul conspiră și el alături de mine, nu ar fi fost prima oară, când îngerii (tot albi) vin și ei în preajmă și-mi zic bucuroși: Despre ce vrei să scrii Carmen? Aaa, despre alb… Iar Enciclopedia Britanica spune: culoarea alb nu e în spectru, depinde de ochiul uman cum procesează lumina și atunci vezi camera întunecată sau nu. Momentan sunt în ceață, mai ales pentru că mi s-a spus să fac un experiment: să dau zoom pe un document Word și pixelii vor începe să se coloreze. Ceea ce nu e adevărat, pentru că nu văd, iar dacă nu văd pentru că retina procesează numai în câteva nano-unități, oare nu e adevărat? Probabil așa se întâmplă și cu spiritele.
Dacă albul e condamnat la moarte, nu e culoare, nu există, mi-am zis să văd cum arată camera unde se execută sentința la moarte în SUA, este albă, infractorul în alb, puteam pune pariu. Pe lângă aceasta mai există în lume o tehnică de tortură: prizonierul este închis într-o cameră unde totul e alb, de la pereți, așternuturi până la mâncarea care e compusă numai din orez alb. Posibil ca toți cei care văd prea multe foi albe în fața ochilor să devină grafomani, precum prizonierul din camera albă care a uitat până și fețele părinților, efectul secundar este tendința de-a murdări, de-a nota orice de teama uitării 😊
