Delfinul negru

Am respirat ușurată. Aveam pat, ce e drept cu o saltea mizerabilă, dar nu conta, important era că aveam unde dormi, mai era o chiuvetă cu robinetul oxidat, pesemne că rugina pătrunsese și în apa potabilă pentru că apă neagră se scursese pe pereți și, la rândul ei, îi murdărise. Un pat și o chiuvetă. Atât. Nu aveam masă și nici scaun. Pereții erau înalți și netencuiți, cărămizile se vedeau frumoase, așezate atât de corect, încât mă uimise imediat de cum intrasem, ce meșter priceput să fi fost acela să facă o așa operă de artă pentru o pușcărie. Dar gândurile mi-au fost risipite repede de sunetul de alămuri al unor farfurii, aveam să aflu mai târziu că erau farfuriile în care deținuții primeau mâncarea, care se auzea din ce în ce mai strident. Primul om din prima celulă care primea mâncarea dădea semnalul că e ora mesei, astfel încât cu cât oamenii primeau mâncarea zgomotul se întețea, amplificat fiind de următorul coleg de celulă. Eu eram în ultima celulă, eu nu mai trebuia să bat, primeam doar sunetele. Mă deprinsesem repede cu acest obicei al prizonierilor, într-un fel tacit, pentru că ei nu aveau cum să comunice verbal, era vorba de o comunicare gen larmă, așa cum fac păsările când se luminează. Da, de data asta, tot de bucurie. Această lungă interacțiune de sunete și vibrații ne unea cel mai mult.

– Tu nu trebuie să mai bați…

Îmi spuse apatic gardianul ca și cum el era imun la zgomot, în timp ce-mi dădea farfuria de aluminiu prin mica fereastră a ușii, special concepută pentru astfel de situații tangențiale.

– Să rămâi om, măcar tu să rămâi ce-ai fost.

Continua el să vorbească singur, ca și cum pe timpul șederii aș fi devenit altceva mai rău decât intrasem. Și-i dădeam dreptate, deși fusese noapte când am intrat, nu că dacă aș fi intrat ziua soarele ar fi pătruns pe undeva, nu, nici vorbă, dar mai departe de ușa mea nu mai erau becuri și dedusesem că undeva în față poate fi un zid. Faptul că acest gardian era amabil mă mirase profund pentru că pe ușa mea era descrisă crima în cele mai mici detalii, toată povestea de la A-Z, ca pe un zid egiptean, astfel încât gardianul să nu simtă nicio emoție pozitivă față de deținuți și mai ales tipăritura în fierul ușii rămânea acolo pentru posteritate. Dacă un deținut era schimbat, se schimba și ușa cu povestea lui, dar asta auzisem că nu se întâmplă întrucât pedepsele erau foarte mari și nimeni nu mai apuca să trăiască miracolul înlocuirii.

Frica dispăruse. Altă lume. Alte reguli. Închideam ochii și de data asta nu trebuia să-mi imaginez celula mult râvnită, eram în ea, cu ochii deschiși, și da, era mai rău decât mi-o imaginasem. Simulasem de multe ori cum va fi dacă mă va prinde. Credeam că voi fi pregătită, dar nu era chiar așa. Cu lumina nu aveam o problemă, chiar îmi displăcea și, pentru mine, întunericul se așternea foarte primitor, nu doar fizic, ci și metaforic. Faptul că nu aveam repere îmi dădea un sentiment de siguranță, orice încercare de evadare ar fi fost inutilă în toată băltoaca noroioasă a coridoarelor fără iluminatoare. Nici mirosul de mucegai nu mă deranja și nici sunetele pe care le auzeam și nu știam de unde vin, tot felul de sforăituri, bocăneli, țipete. Pe timp de noapte se auzeau și mai clar și deodată celula devenea o junglă, tresăream la fiecare zgomot, ca și cum un animal de pradă e chiar lângă mine, pfuu, dar ce bine, eram în celulă, nimeni nu mă putea atinge, însă îmi tot veneau în minte cuvintele gardianului: „Să rămâi om!”

Pereții erau copaci înalți care nu doar că mă protejau mă și hrăneau cu citatele scrijelite de foștii deținuți care locuiseră acolo înaintea mea, prilej pentru o nouă incursiune în amintiri. „Să rămâi om!” și să nu te târăști, să nu te devertebrezi, să ai atâta decență, reușisem să descifrez scris minuscul pe una din cărămizi, citat pe care, se pare, gardianul îl știa.

Frica dispăruse. M-am culcat liniștită. Eram aici de 30 de zile și mă simțeam perfect. Nu voiam să văd pe nimeni, nu simțeam nevoia să citesc, tot ce puteam face era să-mi trezesc amintirile din copilărie și eventual să râd la una dintre pozne. Regulilor jocului corectiv le puteam face față atâta timp cât respectam programul penitenciarului, totul era ca pe roate. Perchezițiile corporale erau stricte și se făceau doar când reveneam în celulă, cumva dacă intri în contact cu cerul să nu aduci vreo bucată cu tine, formalități standard făcute cu strictețe de gardieni care, la rândul lor, erau mai închiși și mai triști decât mine. Gardienii își trăiau viața acolo în penitenciar alături de deținuți, numai că ei aveau familiile cu ei, iar școala copiilor era separată de a noastră, numai gardul cu sârma ghimpată era același. Pedeapsa părea mai aspră pentru ei: să îți trăiești viața fără vreo pedeapsă, liber, dar îngrădit. Libertatea aici era doar un punct de vedere sau o stare pe care o dicta creierul, din 600 de gardieni, nu a plecat niciunul, părea că le place, la fel și mie. Îmi trecuse prin cap ideea că mă puteam considera gardian, nu erau mari diferențe, în loc să mă las controlată, controlam eu, coridorul era același, la fel de lung și alunecos pentru toți, mâncam împreună, unul păzit, altul păzitor, dar cartofii erau aceeași. Ideea o abandonam pe măsură ce se năștea, îmi plăcea cum eram, deținut în propria piele.

Dimineața ieșeam în curte preț de câteva ore la diverse activități, croitorie, tâmplărie sau spălam camerele, alții ajutau la bucătărie, alții se jucau cu mingea pur și simplu, dar eu munceam, voiam să câștig niște bani pentru un creion și câteva foi albe. Cu acest prilej al muncii în aer liber ne luam lumina din razele matinale sau făceam puțină mișcare, să avem fizic o formă bună. Nu aveam voie să vorbim între noi, dar pentru mine nu era un impediment, ne înțelegeam din priviri sau gesturi.

Mă simțeam liberă. În sfârșit liberă. Și mai ales: frica dispăruse.

Nu simțeam nicio presiunea asupra mea, dimpotrivă mi se părea educativ, totul devenise o tabără unde, după o judecată prealabilă a faptelor comise, erai obligat să treci prin ea. Când eram mică am fost în tabără la Gura Humorului, am stat 20 de copii în paturi suprapuse, mâncam la o cantină cel puțin la fel cum era aici, baia comună, care de fapt era o clădire în apropierea camerelor cu un jgheab imens unde curgea numai apă rece și seara ne ridicam picioarele să le spălăm, nu aveam duș. Deși eram deopotrivă și victimă și criminal, nu existau măsuri decât pentru crima mea asupra altuia, această pedeapsă cu privațiunea de libertate, alte măsuri favorabile ca victimă nu aveam, nu aveam tratament preferențial. Ca victimă, trebuia să fac plângeri, să aduc probe, martori, era foarte greu, plus că nu eram luată în seamă, asemenea ifose nu erau luate în considerare, pe ei îi interesa doar sângele. Dar sângele ăsta mi-a prins foarte bine, privațiunea de libertate nu era decât îngrădirea călătoriilor și nu a mișcării în sine, pentru că mișcare făceam în curte. Privațiune de libertate e când ești legat de pat, în rest totul părea floare la ureche, mintea se putea duce oriunde. Încă nu s-au inventat închisori pentru imaginație, nu există sârmă ghimpată pentru lumea interioară, asta ar fi fost cu adevărat tragic, pentru că nu te puteai deplasa nici în trecut, nici în viitor.

Și, mai ales, frica dispăruse. Aș putea spune că abia acum deveneam om. Dimineața aveam un elan extraordinar, toți ceilalți se mirau de ce muncesc așa mult și mai ales cu zâmbetul pe buze, dar mie chiar îmi plăcea, dorisem enorm să am parte de această muncă, care, în fond, nu era cine știe ce, să uzi, să plantezi, să faci curat, ceea ce face zilnic un om într-o casă normală și nimeni nu spune că e închis, deși poate că e închis mai mult decât mine, în gânduri, în viața sterilă. Aici, între aceste ziduri, îmi găsisem liniștea. După masa de prânz, mai bine zis după supa de prânz, căci aveam de 4 ori pe zi numai supă, mă aruncam epuizată pe pat, de-a dreptul fericită. Și-mi spuneam: Doamne, Doamne, ce bine mă simt! Nu mă săturam de aceste zile câte trecuseră, în fiecare zi mă purtam de parcă eram în prima zi, cu aceeași bucurie, iar supa  era delicioasă, avea gustul libertății, insipid, dar hrănitor.

Privit din afară, penitenciarul era o clădire pătrată cu ferestre, sute de ferestre, mici, foarte mici și cu grilaje, un fel de colonie de scos pui. Orizontul era spulberat de gardul înalt, cerul nu se unea cu pământul din cauza sârmei ghimpate, dar înăuntrul meu orizontul abia se năștea. De multe ori vedeam fără să vreau ochii unora care se duceau spre gardul înalt, dar după câteva secunde se reîntorceau triști spre treburile cotidiene, nu voiau să știe ce e dincolo, nu voiau nici să viseze. În celula mea, gravitația dispăruse și pluteam de fericire. Libertatea maximă era aici, în acest loc unde mă simțeam și mă vedeam doar pe mine, aici unde îmi auzeam respirația și bătăile inimii și pe zi ce trecea îmi dădeam seama că exist, că trăiesc, eu și numai eu puteam face această înrămare. Eram în sfârșit liberă, înconjurată de cărămizi, cu precauția: „Să rămâi om!”

În curte nu mă simțeam așa de bine, eram prinsă cu diverse treburi sau conversații strict necesare și nu apucam să mă simt în adevărata mea splendoare, purificată de orice urmă, urmă de umanitate, pentru că așa cum am spus mai sus, eu aici deveneam om. Puteam fi orice și oricine în celulă, aveam dreptul de-a vorbi, de-a alege, de-a face tot felul de tumbe. Nimicul se întindea indisolubil prin toată camera și mă lua cu el, mă desființa încet, încet în ființa lui. De această dezintegrare îmi era poftă, dar aparenta ruinare nu distrugea, dimpotrivă mă transforma într-o substanță nouă. Toți venim goi pe lumea asta, cum de altfel și plecăm, ei bine, aici am simțit cel mai bine momentul goliciunii maxime, în această singurătate purificatoare. Poate că eram vinovată față de judecători, față de lume, dar nu față de mine, ei niciodată nu-și vor da seama că „pedeapsa” era tot ce-mi doream mai mult.

Și cum stăteam așa întinsă pe acel pat mizerabil, fără lumină, cu tavanul parcă lăsându-se pe mine, într-o moleșeală pe care nu puteam s-o controlez, cu simțurile făcute una cu pereții, parcă într-o metamorfozare, bucuria acestei singurătăți era esența pe care nu credeam c-o voi atinge vreodată. Dar pentru asta a trebuit să sacrific câțiva ani din viață, mai exact 4, și pe mine, cea care am fost înainte de a intra aici. O femeie, de altfel, cuminte, dar împinsă la crimă.

Totul a început de la această scrisoare:

„Înainte de a-ți spune câteva cuvinte, înainte de a face câțiva pași, cineva care zace în mine se trezește și-mi îmi spune să tac. Îmi arată alt drum, nu mă lasă să fac ceea ce aș dori, îmi pune piedici, tot felul de capcane, bariere. Ridică ziduri în jurul minții mele, aduce străjeri cât ai clipi, ca într-un basm cu zmei și feți frumoși. Cineva din mine plutește ca un mort deasupra apei, deschide ochii și se ridică. Cineva din mine mă cucerește clipă de clipă, fără să am dreptul la niciun armistițiu, cineva mă doboară fără drept de replică. Presimțeam de la o vreme că nu mai merg cu picioarele mele, că mâinile sunt trase de sfori și cuvintele îmi erau amuțite, dar am dat vina pe anotimp, pe schimbarea vremii, era ca o astenie de primăvară, ușoare amețeli și o vagă stare de vomă mă lua din senin. Te-ai întrebat cine face toate astea? Cine nu mă lasă să vin la tine?! Și acum, în acest moment, când te întreb toate astea, trage clopote, strigă, ascunde întâmplările cu tine, cadourile pe care mi le-ai dat le încuie în camere numai de ea știute, din povestea cu tine a făcut un bol de cristal, ciudat de frumos, am surprins-o o dată când punea acolo un fluture negru, cred că era clama pe care mi-ai dat-o într-un an de ziua mea. Deodată s-a făcut ca smoala, s-a lipit de mine, m-a ars, sângele îmi fierbea, mi-a zis să nu îndrăznesc să mă mai ating de lucrurile ei, pentru că va săpa și mai adânc până-și limpezește fața, până se albește. Uite, iar se crapă de ziuă și va încerca din nou să taie, iar va fura și va ucide în numele meu, numai așa, de ciudă, să fiu prinsă, încarcerată, de parcă temnița asta nu mi-ar ajunge. Aș vrea să mă ajuți să comit crima asta, singură nu pot. E ca o hidră care se prelungește în fiecare celulă, îmi ia aerul peste tot unde m-aș duce, nu mă lasă vin la tine, îmi fură pașii, acele câteva urme mici care ieri, parcă, m-au dus spre ușă, vrea să nu-i mai văd nici pe aceia, ceasul de pe noptieră, apa din vaze, florile mor la mine în casă. Chiar dacă se luminează, se face noapte, mâinile trag singure draperiile, aruncă mâncarea, golește frigiderul, vrea să mă omoare. A mai încercat, care pe care mi-am zis azi, ajută-mă să omor femeia care te-a cunoscut acum zece ani, nu mai am nimic de-a face cu ea, nu o cunosc. E o străină care lâncezește în mine, miroase a iubire neîmplinită, așa cum miros caii morți bâzâiți de muște, mâncați de viermi, miroase a animal de talie mare care ar putea hrăni încă o mie de ani toate amintirile cu tine, ajută-mă s-o omor, vino la mine. Voi lăsă ușa deschisă la noapte, vino și înfige-i un cuțit direct în inimă, acolo unde are toată plasma și funcțiile vitale. Ajută-mă, te rog, singură nu pot, mă simte și mă ține de mână, nu-mi dă voie să am gândurile mele, viața mea, mă duce mereu pe banca aceea galbenă unde am stat cândva. Îmi arată vapoarele, barjele, îmi explică apoi ce este tangajul, cu o memorie fantastică, la fel cum mi-ai explicat tu cândva cum se așază marfa pe vapor să aibă echilibru și-mi spuneai că dacă nu e marfă suficientă se poate pune nisip. Între noi două e o clevetire și o ceartă permanentă pe acest balast, pentru că până la urmă ea este acel nefolositor pietriș. Mă denigrează fără nicio ezitare oricând și fără încetare, nu mai am putere. În pendularea asta, eu-ea, numai tu poți să decizi, vino la noapte și scapă-mă de ea, aș vrea să sper că nu oscilezi și să ții mai mult la femeia de acum 10 ani, ea e mai mult defăimarea în sine, nu-mi dă drumul să vin la tine, mă ține închisă în lumea ei bolnavă, îmi aruncă oase și iar oase la gard ca unui câine. Dincolo de rugăciuni, de cântece, de cuvinte, ea răzbate prin haine ca soarele prin cărți, mă dă de gol, se joacă cu focul, cu mine, ar sparge coaja, ar înmuguri, s-ar naște iar și iar și iar eu.”

El nu a dat curs invitației, așa că a trebuit s-o fac eu, acum sunt închisă aici pentru crimă cu premeditare, în acest arest numai al meu, care nu este  altceva decât produsul libertății mele.

Acum plouă, picăturile se aud pe tabla zincată, precum ecoul farfuriilor goale care așteaptă să fie umplute, după un timp apa strânsă pe acoperiș va curge prin tuburile pluviale, apoi va ieși soarele și vom face curat, iar și iar, cine știe cât,  în acest cerc aproape imoral al fiecăruia.

(sursa foto: keywordhouse.com)