Defileul

Există în mintea mea un defileu lung prin care merg zi de zi. O vale împrejmuită de coaste înalte pe unde șuvoiul se aude trecând înverșunat. Nu m-am născut cu un drum drept, frumos, pavat, cu balustrade și tot felul de protecții, nu am avut acest „noroc”.

Defileul este metafora călătoriei; este despre cum șerpuiești prin viață. Ne naștem undeva atât de departe, încât nu mai ținem minte și este imposibil să ne întoarcem din drum să aflăm, mergem luați de curent până vărsăm din noi tot, mai ales corpul. Căutăm învolburați din primele clipe o direcție, un sens, o cale. Și oricât am încerca, viața ne împinge din spate, ne lovește de toți pereții și nu ne cruță nicio secundă. Zbucium și frământare; pentru că în defileu și rocile pot fi modelate.

La baza defileului stau apa curgătoare și versanții abrupți ai muntelui pe care apa îi străbate. Apa își face loc în mod natural și mai ales în zig-zag pe unde poate pătrunde mai ușor. Privit de sus defileul are o priveliște de basm, apa sapă curajoasă și fără nicio reținere printre pietre, un spectacol de sunet și culoare al eroziunii în stare pură.

Cu acest prilej aș vrea să merg purtată de apă prin defileul meu, prin acele locuri care mănâncă în carne vie. Cred că fiecare om are în el acest defileu, mai mult o rană care nu poate  fi vindecată, un fel de-a fi, unii l-ar numi slăbiciune, alții virtute, însă această tăietură e un semn din naștere, ne-am născut cu el, murim cu el.

Empatizez aproape total cu cerșetorii în vârstă, femei sau bărbați deopotrivă, mai puțin cu adulții și copiii. Desigur, un psihanalist ar spune că empatizez cu ceea ce îmi e frică mai mult și prin gesturile mele caritabile vreau să-mi îngrijesc bătrânețea. Da, recunosc, îmi e frică, dar asta nu face din mine o mare filantroapă, pur și simplu ceva se frânge în mine și vreau ca prin gestul meu să îndrept această mică ruptură care mi-a provocat suferința. Ajung iar la faptul că de fapt îmi dau mie bani să repar pentru câteva secunde cu un zâmbet defileul creat ad-hoc de simpla prezență a cerșetorului.

Defileul dă șansa să ieși și să mergi, defileul oferă hrană, lumină, o direcție, un sens, o cale.

Lucrurile stau așa: dacă văd o femeie bătrână, indiferent unde ar fi, în Piața Amzei, pe unde merg foarte des, sau la stația Piața Victoriei, nu contează, mă opresc și las 10 lei. De regulă, aceste femei nu cer direct, ele cer prin tăcere. Pentru mine, tăcerea zbiară mai mult. Noaptea le visez, apoi revin la locul unde le-am văzut ultima dată, cu „bucuria” că sunt acolo. Într-o iarnă am vrut să aduc o bătrânică acasă, s-o așez cu mine la masă, să mâncăm împreună, poate așa și strigătul meu, la fel de mut, se estompa. Strigăt nu în sensul vreunei dureri, ci în sensul de chemare, simt că trebuie să răspund acestor țipete înfundate parcă venite de la strămoși, de undeva din negura timpului. Oglindirea la care luam parte acolo, în stradă, s-ar fi materializat ochi în ochi la masa din bucătărie. Însă prietenul meu de atunci mi-a amintit brusc că deocamdată aceea nu era casa noastră și nu mi-a dat voie să vin cu cerșetori, amintindu-mi ce pățisem cu o iarnă în urmă, când de pe stradă am condus la domiciliul ei o femeie în cadru, tot așa să fie avut spre 75-80 de ani. Ajunse la casa ei, mi-am lăsat haina în cuier și am făcut puțin curat, deși ea spunea că avea niște nepoți care o vizitau, dar după cum arătau toate, o vizitau rar. La plecare, când am luat haina din cuier, un palton roșu închis, pe guler am văzut un păduche, am zis că mi se pare, dar așa a fost, în iarna aceea am făcut păduchi. Eram la facultate în anul al III-lea și o săptămână nu m-am dus la cursuri, m-am dus în schimb la mama să-mi aplice tratamentul cu gaz pe care îl știam din copilărie, culmea atunci nu am făcut, dar mă trata preventiv pentru că se auzise că aveau copiii în cartier. Mama a crezut că luasem din căminul studențesc, nu știa de escapada mea, și așa a rămas, că am luat din cămin. Voia chiar să vină la administrație să vorbească, dar i-am spus că o le transmit eu mesajul ei: să fie eradicați păduchii. Prin urmare, nu am mai adus pe nimeni la mine. Astă vară, am întâlnit un cerșetor la stația de metrou Ștefan cel Mare, afară pe scări, cred că avea un picior lipsă, multe haine lângă el, mizerie, m-am oprit și i-am dat ceva bani, în urma mea auzeam: Dumnezeu să te ajute! A repetat până am coborât scările și m-a pierdut din vedere. Nu știu de ce, era 5 sau 6 septembrie și Dumnezeu chiar asta făcea. Față de acel om eram incomensurabil bogată, față de alții, incomensurabil săracă, dar în clipa aceea astrele se aliniaseră perfect pentru amândoi.  Aceste cuvinte pe care le auzeam în spatele meu spălau ca apa curgătoare de munte. Îmi place să cred că ele se țin și azi după mine, încă nu s-au vărsat. Îmi place să aud acest clipocit: Dumnezeu să te ajute!

Pe de altă parte, recalculând cotele versanților, aș spune că și eu sunt o apă trecătoare prin lume, că nu am cucerit nimic, doar m-am strecurat cum am putut, trăgând pe sfoară viața însăși. Și, până la urmă, de ce acest șiretlic? De ce aș vrea s-o induc în eroare și să nu înfrunt versantul abrupt? Pur și simplu, nu pot. Nu am forță. Da, recunoașterea înfrângerii devine victorie, o victorie à la Pirus.

În vale e cald, sunt flori și multă verdeață, nu sunt făcută pentru cățărări.

Am încercat anul acesta, în masivul Retezat, deși ghidul mi-a dat un alpenstock și m-a învățat cum să fac pașii, cum să calc pe pietre și cum să mă cațăr, la final râdeam pentru că mi-am dat seama că lecțiile primite la plecare le uitasem imediat cum îmi fuseseră spuse, după o oră de mers îmi găsisem propriul stil. I-am spus că talpa mea nu are dimensiunea tălpii lui, că pot pune piciorul între pietre fără să mă doară și evit mușchiul crescut pe roci, astfel că am fost singura care nu am căzut. L-am întrebat pe ghid, până la urmă, care e rostul acestui urcuș dacă eu am stat numai cu ochii pe unde să calc și nu am văzut nimic, am pierdut tot traseul fiind atentă să nu cad? Să admir doar vârful? El a spus că da, numai de pe vârf poți admira întreaga panoramă care desfăta toți munții la un loc. În clipa asta, dacă închid ochii, nu am în minte platforma montană, ci mersul printre pietre. Cu asta am rămas, cu mersul, imaginea de vedere cartonată îmi era într-un fel cunoscută, dar traseul care s-a zbătut în mine și eu în el, efortul depus, oboseala nu s-au liniștit sus, de vreme ce scriu aici. Depinde de fiecare, mie, una, îmi place să privesc de jos în sus, îmi place să urc cu privirea, să cuceresc cu ochii nu cu trupul, fizic îmi înțeleg neputința de la bază, nu mă încumet, cei care se urcă sunt niște eroi, proprii eroi.

În Retezat, totul se măsura altfel, și timpul și distanța. Mi-amintesc că de câte ori opream să mai întrebăm localnici, ei spuneau negreșit: După primul deal; așa că, la sfârșitul zilei, expresia după primul deal era unitatea de măsură. Irina, amica mea, ajunsese să știe dinainte unde se afla viitoarea noastră destinație: După primul deal. Eu nu înțelegeam de ce se spune deal, pentru mine, născută la câmpie, tot ce vedeam în jur mi se păreau munți veritabili, și asta părea iar o altă unitate de măsură. Timpul, nici el nu se calcula în secunde, dacă întrebam cât e ceasul, auzeam: După ce se lasă umbra pe dealul din față, mergem și mâncăm.

Spre seară am coborât și am mers la Biserica Densuș, o biserică cu altarul spre Sud, ci nu spre Est, așa cum au toate bisericile creștine, de unde, spun cei în drept, ar fi fost reconstruită pe un templu roman închinat zeului Marte. Construcția, ca o păpușă goală pe dinăuntru, devalizată sau special evacuată, de-a lungul veacurilor i se puseseră în interior tot felul de pui, astfel încât să nu fie dărâmată și să fie în continuare în folosul oamenilor; fusese, așadar, ba templu, ba biserici de diferite culte. Convertirea construcției la diferite credințe nu i-a luat din frumusețe, dimpotrivă. Impresionante au fost picturile cu sfinți care au ochii scoși, se pare, iar spun specialiștii, turcii și calvinii au scurmat în zid cu diferite instrumente sau chiar cu degetele desprinzând astfel tencuiala. Cu acest prilej, ochii de pe ziduri au devenit niște cavități mici, albe, imaculate și mai ales pure, prin aspectul durerii pe care permanent îl emană. Mie, ochii mi se par mai vii cu acele scobituri feciorelnice pe care le etalează. Chiar există supoziția că în locul adânciturilor să se fi pus special var. Degradarea a căpătat cu timpul o frumusețe fără cuvinte, în fața căreia eram invitată indirect tot la tăcere. Toată lumea tăcea, de regulă în biserici este liniște, dar aici deteriorarea chema acea parte din mine care semăna cu pereții și nu puteam fi în niciun fel decât îmbătrânită. Cât m-aș întreba cine, de ce, chiar dacă primesc răspunsuri, ceva clocotitor trecea prin mine ca un ropot de cai. Niciodată nu am auzit mai bine ca aici răsunetul timpului. Ghidul ne povestea și ne tot povestea și ne trecea prin toate apele, etapele, formele de relief se schimbau, cursurile de apă își mutau traseele, munții se mișcau și ei, totul se eroda și iar se înălța, precum această biserică, și-n mintea mea urlau oameni, se furau copii, aveau loc lupte, incendii…, dar mai ales defileul, defileul era trecătoarea care salva oameni.

*

Trebuie să facem ceva cât suntem tineri și frumoși, cât suntem ape curgătoare, curate și limpezi, cât putem scoate rădăcini și răsturna pietre, să nu lăsăm bătrânețea să ne sece; corpul viu, dinamic, el sparge muntele. Știți imaginea aceea celebră de la Marele Canion spre Valea Morții pe timp de caniculă, cu apă secată și vaci moarte? Da, și fluviile se mai opresc uneori. Resursele sunt limitate. Vă vine să credeți sau nu, cam asta ne așteaptă!

*

Și povestea de mai sus a fost tot ca un râu, a izvorât la 5 dimineața, știam despre ce trebuie să scriu, apoi apa și-a făcut loc pe unde a putut, nu a săpat bezmetică în locuri înalte, în pietre uriașe sau în oameni de stâncă, a știut cât poate, a luat-o încet într-un debit din ce în ce mai mare, mereu în aval, dusă de curent, povestea pe la prânz mai avea doar câteva cuvinte de spus, le-am așezat și pe ele astfel încât peisajul să fie mărginit de-o albie cu flori, spre seară secasem și noaptea râul a intrat printr-o peșteră de unde nu l-am mai văzut decât a doua zi cum ieșea pe partea cealaltă.

M-am lăsat străbătută de scris atât cât a fost, a mai măcinat în mine încă o zi.

(foto din arhiva personală)