Carmen Sorescu
Se întâmplă cât se poate de firesc să avem cărți pe masă, numai că eu am una de ani de zile, mai exact din 1994, o cărticică roșie compusă din apoftegme și nu numai, pe care o pot citi de la oricare pagină sau efectiv de unde se deschide, genul de carte de luat în vacanță, de citit în tren, în avion, în hamac, la plajă etc. Desigur, mesele și noptierele s-au schimbat, cu greu le mai țin minte formele și culorile, mai ales că la 4, 5 ani am schimbat casele, unele vechi, altele noi unde chiar eu am cumpărat mobila, dar cu toate astea nu mobila mi-a marcat existența ci mai mult ferestrele, fie cele cu rame de lemn, fie cele cu rame numite coperte. Miezul unui fruct, chiar și uman, ca să fie bun și copt are nevoie de soare, apă, pământ stabil, roditor, toată lumea știe că dacă muți o plantă din ghiveci în ghiveci îi cad florile sau și mai mult de atâta, simpla schimbare a locului duce pe o perioadă îndelungată la infertilitate, nu mai vorbesc de copaci, trebuie sădiți de mici și mai ales toamna când este mai frig ca rădăcinile să aibă timp să se prindă bine. Ei bine, nu mă plâng, nu pot spune că încă rezist acestui trai nomad frate cu exilul pentru că dacă aș folosi cuvântul rezist ar înseamnă că îndur și nu e deloc așa, dar nici nu-mi place teribil, mai degrabă este obișnuință. Prin urmare, miezul ființei mele s-a format în condiții vitrege de schimbare de domicilii și climă aridă, asta nu ar trebui să sune ca o scuză introductivă dar în fond asta e, o scuză, scuză ca scriu ca un om ieșit din tipare, și poate că da, normalitatea nu generează scris.
„Printre faptele cele mai pline de cinste este ca un om să întrețină relații cu oamenii cu care tatăl său era prieten”, Profetul Muhammad, relatare din Hadis[1], cărticica cu pricina, și pentru că tot aveam în minte din textul trecut cuvântul prietenie am zis că a fost chiar un noroc că am dat peste această axiomă pentru că nu mi-aș fi amintit vreodată povestea de mai jos.
Așadar, este de la sine înțeles că nu am putut fi prietenă cu prietenii tatălui meu, dar atunci când i-am întâlnit, e drept, la intervale de zeci de ani, am avut în primul rând respect, aș zice unul obișnuit pe care îl am oricum față de oameni mai în vârstă, dar dacă mă gândesc bine, când eram mică am legat o prietenie cu unul dintre ei. De regulă, prietenii tatălui meu erau oameni în toată firea care aveau la rândul lor copii de vârsta mea, puteam fi mai degrabă amică cu ei, dar nu eram, pentru că prieteniile pentru mine erau strâns legate de distanță. În primul rând aveam amiciții cu copiii vecinilor pentru că cu ei ieșeam la joacă. Legătura mea cu prietenii tatălui meu era simplă și ținea numai câteva secunde cât spuneam bună ziua sau cât făceam câteva comisioane și nimic altceva.
Numai că într-o zi s-a întâmplat ceva ciudat. Școala generală cu clasele V-VIII, unde și învățam, aveam cam un kilometru de mers de casa unde locuiam, avea un teren de fotbal foarte mare și o grădină unde de obicei la orele de agricultură profesoara ne ducea să prășim, să plantăm sau cine știe ce alte activități în aer liber mai făceam. Știam că vecinul care era gard în gard cu școala era prieten cu tata, de regulă tata venea la acest om trecut de mai bine de 80 de ani să joace șah. Acesta se deplasa greu, mereu un baston, îl cunoșteam mai mult din lungile convorbiri telefonice pe timp de iarnă pe care le avea cu tata, eram mereu atentă, iar răspunsurile pe care tata le dădea mă determina să trag concluzia unor întrebări, iar asta în scurt timp devenise una din pasiunile mele ascunse pe frig și întuneric.
Fusesem cu tata de câteva ori la el acasă, îmi amintesc o casă veche, mare, conac, austeră, dezordonată, cu pereții nezugrăviți, o casă neîngrijită, și asta pentru că amândoi locatarii abia ergeau și cât am stat acolo am fost ca un titirez, mă duceam de colo colo unde mă trimiteau ei, după diverse lucruri prin casă sau prin grădină, să le ușurez viața. Dl. Neață, așa îl chema, nu mai putea să meargă distanțe mari, uneori tata îi făcea cumpărături, de regulă pâine și numai când aveau zile de șah, nu-mi amintesc să-l fi sunat vreodată special pentru treburi casnice, într-un cuvânt se descurcau și ei cu vecinii lor. Avea în fața casei flori, sute și sute de lalele numai roșii și printre ele câțiva arbuști bulgări de zăpadă, așa îi spunea, la fel în grădina de lângă terenul școlii, pe marginea rândurilor cu viță de vie, sute și sute de lalele, toate roșii, nu exista altă culoare. Ani de zile, primăvara, în drumul meu spre școală, mă opream și-i priveam grădina din fața casei și mă minunam de spectacol. Într-o zi nu știu ce i-am spus mamei dar a fost atât de curioasă încât a mers și ea cu mine să vadă florile, le-am privit de pe partea cealaltă a străzii că doar nu era frumos să ne oprim să ne uităm prin curțile altora. Se făcuse să-l cunosc pe acest om, atât cât să-l recunosc, dintr-o mulțime de oameni, de exemplu, și nimic mai mult, îl salutam de câte ori îl vedeam sau uneori mă opream prin curtea școlii să-l privesc cum sapă încet, încet abia mișcându-se prin vița de vie. Nu mare mi-a fost mirarea când într-o zi a venit la gard și m-a strigat, pesemne că și el mă urmărise, și mi-a spus că atunci când voi termina orele să trec pe la el. Nu a mai fost nevoie pentru că din poarta școlii l-am și văzut rezemat de poartă, mă aștepta deja cu un buchet imens de lalele. După ce mi-a făcut un mic instructaj, cum să le ajustez tulpinile, cum să le tai cu un cuțit subțire, numai pe diagonală ca să ia apă mai multă, ce frunze să mai rup, să pun puțin zahăr etc., mi l-a dat și a râs subtil, apoi a plecat în bătrânețea lui. Nu pot să descriu mirarea copiilor care erau lângă mine, unii începuseră să le numere, se certau deja pentru că nu le ieșea numărătoarea la fel, alții îmi cereau sau mă întrebau ce voi face cu ele. Ajunsă acasă le-am pus în trei vaze, toate în camera mea, iar seara când tata a venit la mine și a aflat de unde le am a rămas profund uimit pentru că știa una din legile domnului Neață: Florile nu se taie. Aveam să aflu că niciodată nu rupea flori nici măcar pentru el să-și pună în casa lui, era tabu. Nu știu ce făcusem de avusesem așa privilegiu, poate că mă vedea mereu cum mă opresc să le admir sau că poate voia și el să mă înfieze la fel ca un unchiu din partea tatălui care venea la noi negreșit în fiecare duminică să mă ceară, că doar ai mei mai aveau o fată, ce să facă cu două. Acum, dacă este să dau dreptate spuselor din citat, cred că da, sunt prietena prietenilor tatălui meu pentru că de câte ori mă duc la cimitir, mai ales primăvara, pun ambelor morminte lalele roșii.
[1] Culegere de spuse, fapte și hotărâri ale profetului Muhammad, mesagerul lui Allah.
