Carmen Sorescu 
Într-o dimineață de vară ușor înnorată, în Cimitirul Ghencea.
Era o dimineață din aceea grea, obositoare, simțeam plumbul cum cobora și-mi înrăutățea nu doar mișcările ci și felul de-a fi, reacțiile, comportamentul. Simțeam deasupra mea o plasă de pescuit ale cărei bile mă trăgeau tot mai în jos. Aerul înecăcios, îmbâcsit de umiditate și praf îmi obtura căile respiratorii, deplasarea, la fel, era dificilă, confuză, pășeam cu încetinitorul ca prin plasmă, mai mult înotam decât mergeam să-mi fac loc printre oamenii care ieșiseră cu zecile de la metrou. O stare de disconfort pe care o adulmecasem ca venind de sus pusese stăpânire pe mine și nu de puține ori ridicam privirea fără să vreau la soarele ascuns sub plafonul de nori care, și el la rândul lui, încerca să răzbată cu raze luminoase, stridente și ascuțite în jos. Aș fi vrut să trec peste acest blocaj cât mai repede, Bucureștiul pentru mine era oricum un oraș care nu exista și refuzasem să-l văd de fiecare dată, crescută fiind mai mult lângă pădure, legată organic de copaci, plante, iarbă, de oamenii din locul unde copilărisem. Rădăcinile acestora treceau prin mine, eu prin ele, înfășurate zi de zi, într-un fel pe care-l resimțeam trainic, orașul însă era o ființă betonată, aproape monstruoasă care mă școlise și atât, cu atât mai mult în această zi tristă care-i mărea sângerarea. Voiam să trec cât mai repede prin „mocirla” care apăruse de-odată și băltea nestingherită. Îmi amintesc cât fusesem studentă că doar învățam, învățam și atât, circulam printre clădirile imense care nu aveau de-a face cu mine și nici nu voiam, azi nu am memoria a nimic, ceva din mine refuza să se lipească de acest oraș, într-un fel era chiar imposibil, nu puteai lipi carne cu asfalt. Dar mai ales, acel natural nu se întâmplase, nu puteam secreta substanța miraculoasă, acel clei care să facă lipirea ușoară. Din pricina asta mica perioadă cât am locuit în București a fost făcută numai din răni în carne vie pe care nu le-am putut pansa cu nimic și mai mult de cât atât aveam clar sentimentul că orașul e o streașină sub care un câine rătăcit ca mine se aciuase, doar cât să-și facă treaba, atât cât să scape de ploaie. Desigur, cei născuți aici altfel vedeau lucrurile, așa era și George, prietenul meu, care era legat de străduțe, stradele, librării, restaurante, parcuri ca de venele propriului corp, toate astea le vedeam ca pe niște elastice care-l propulsau de dimineața până seara când îl raliau înapoi acasă. Cu mine nu se întâmpla așa, eu aveam mereu în cap cum să plec, număram zilele până la sfrâșit de săptămână de câteva ori pe zi, iar numărătoarea devenise cu timpul un ceas biologic care mă calma, 5 era totuși o cifră mică, mai ales că ziua de vineri nu o mai calculam.
La fel în ziua aceasta mohorâtă nu doar din pricina înmormântării dar și pentru că era escortată ca la carte de norii fumurii mă făcea să mă uit la ceas mai des decât altădată. Aveam în minte tot planul zilei și-n timp ce mai mult trenam pe stradă îmi repetam orele și locurile unde trebuia să ajung. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să cumpăr coșul cu flori comandat cu o zi înainte de la o florărie de lângă Spitalul de Urgență Floreasca.
Imediat lângă boutique era parcarea de taxiuri, am bătut ușor în geamul unuia:
-Bună dimineața! Știți unde e Cimitirul Ghencea Civil?
Așa îmi repetase George: Civil, nu militar, vezi că sunt două intrări, și preluasem cu brio cuvintele lui, îmi tot repetasem la rându-mi, civil, civil. Șoferul sună la dispecerat află adresa și-mi spuse să urc. Eram îmbrăcată de sus până jos în negru, doliul și coșul cu flori vorbeau de la sine că merg la o înmormântare. Foarte amabil în fața morții, șoferul, aproape cu plecăciune, s-a dat jos și a pus coșul cu flori pe scanul din față. Era ora zece dimineața. Drumul a fost și el acompaniat de plafonul de nori negri și de razele care încercau să-l întrepătrundă, dar și plimbarea printre blocurile cenușii, pe străduțe alambicate, înguste și ele întunecate marcau parcă mai bine drumul spre cimitir, prin care în cele din urmă șoferul izbutise să dea de lumină, destinația dorită de mine. Ajunsesem mult prea devreme. Eram pentru prima dată la cimitirul Ghencea, ca și toate celelalte cimitire și acesta avea gardul înalt, de ciment. Rolul lui nu era doar să împrejmuiască mormintele, să separe atât de drastic cele două lumi și mai ales deduceam ce-mi plăcea mie: gardul proteja de zgomotul mașinilor. La poarta cimitirului era un chioșc cu produse specifice, am cumpărat lumânări și tămâie. Aleea principală începea chiar din poartă și undeva nu foarte departe chiar în capăt era capela, arcada porții cuprindea perfect și din depărtare arcada capelei, erau făcute una pentru cealaltă. Nu era nimeni, doar un om de la pază care abia mi-a răspuns la salut, înțelesesem din gestul lui subtil că posibil aici oamenii să nu se salute, să fie deja deprinși cu limbajul lumii de dincolo sau să se salute altfel. Mai târziu aveam să-mi dau seama că, în cimitire, Bună ziua e înlocuit de Dumnezeu să-l ierte. George îmi spusese să vin la ora 12, dar apucasem să comand florile la ora 10, anticipat hotărâsem dacă ei nu sunt acolo să mă plimb prin cimitir. Era un prilej bun de-a mă plimba în liniște. Într-adevăr de cum am intrat vacarmul se estompase, pășeam încet, încet în altă lume. Copacii erau plini de vrăbii, care și ele, din pricina vremii care se anunța din ce în ce mai instabilă, se adunaseră frenetice la cuiburi. Priveam peste tot, în stânga, în dreapta, foarte curioasă să văd tot felul de cruci, nume, flori, flori uscate, coroane și la fel de des mă uitam în sus la norii care blocau lumina și căldura. Totul părea pregătit, oamenii în complot cu natura, divinitatea, în aceeași zi, la aceeași oră, în același loc.
„Motto: Un mormânt frumos onorează întreaga viață – Petrarca”, citeam și mă întrebam de ce persoana care a inscripționat citatul pe zidul exterior al unui cavou scrisese Motto, motto e un intro, pus de obicei la începutul cărții sau la începutul unui nou capitol, după el urmează povestea, în cazul de față povestea era mormântul în sine despre care nu aveam să aflu nimic niciodată sau poate că semnificația lui era cumva începutul, începutul unei alte vieți, unui alt capitol. Am mers agale pe alee cu gândul să mă duc la capelă să vad dacă au ajuns de la morga spitalului, deși eram convinsă după liniștea care-mi răzbătea în urechi că nu era nimeni, dar după ce am urcat cele câteva trepte, stupoare, ei erau acolo, George și mama lui (în sicriu), ajunși și ei mult mai devreme. Pe George l-am surprins îngândurat, cu mâna la frunte și privirea în pardoseală, s-a ridicat repede când m-a văzut, plăcut surprins și cu un zâmbet de copil pierdut care vedea în sfârșit pe cineva cunoscut.
George era singur. Moarta era singură – în sensul că de multe ori la capele pot fi depuse mai multe persoane decedate. Da, am despărțit morții de vii, dintr-un reflex al vieții, poate, precum gardul de ciment de la intrare, la fel de drastic. În fond, linia de demarcație e mult mai invizibilă. Mama lui George murise cu câteva zile în urmă într-un azil de bătrâni, avusese 86 de ani și George venise urgent în România. Iar eu, conform planului divin de mai sus să fiu în concediu, nu doar în România ci chiar în București, în aceeași zi, la aceeași oră.
***
Pe George l-am cunoscut într-o misiune ONU, avea pe atunci o prietenă din Germania mai mare cu 10 ani decât el, Monika. Oricum, lui îi plăceau obiectele de anticariat, mereu îl ironizam. Din punctul acesta de vedere semănam foarte bine, și mie îmi plăceau bărbații în vârstă. Având amândoi același semn zodiacal în tinerețe ne distram și încercam mereu să ne găsim lucruri în comun. M-a rugat într-un an să-i duc mamei lui un pachet și de atunci am rămas prietenă cu d-na Ionescu, pe vremea aceea eu să fi avut mai puțin de 25 de ani, ea spre 70, îmi e greu să calculez. În acel an am rămas acasă să-mi finalizez cursurile postuniversitare și în fiecare joi, literă de lege, eram la d-na Ionescu, făcea clătite și dădea de pomană soțului decedat de pe vremea când George era copil. Petreceam mult timp împreună, ziua de joi devenise începutul sfârșitului de săptămână, și așa a trecut anul devenind nedespărțite, știam totul una despre cealaltă, mai ceva ca eu și maică-mea sau decât ea cu fiul ei. De revelion în acel an a sunat-o George că vine și el cu Monika, se anunța deci o distracție mare cele două săptămâni cât avea să stea, toți îl așteptam ca pe pâinea caldă. La rândul ei d-na Ionescu m-a sunat să vin urgent la ea acasă:
-Vine George! Clara, te rog frumos, să vii să aranjezi tu camera lui George pentru că ești Vărsător la fel ca el. Îmi spusese disperată la telefon. În sinea mea râdeam, ea însă era foarte serioasă. Am ajuns la ea și mi-a deschis foarte repede, toată un zâmbet imens, pusă parcă pe șotii, ca și când voia să pună la cale o mare evadare, îmi explica fiecare zi cum va decurge, tot felul de detalii, cum va fi când va intra George, unde va fi vaza cu flori, unde vor mânca și, mai ales, ce.
-A fost de dimineață o femeie, a spălat, a făcut curat, tu doar decorezi. Timp în care mi-a deschis ușa camerei lui și a plecat:
-Fă ce vrei, ce simți!
