Carmen Sorescu
Toată lumea spune că iubirea ține de chimie, când ea ține mai mult de fizica cuantică, în iubire totul se petrece la nivel invizibil, ceea ce leagă oamenii este energia dintre ei, de aici magia ei; desigur, un buchet de flori, un inel, o îmbrățișare sunt la vedere, dar ce împinge, ce declanșează aceste gesturi nu vedem. Iubirea este și ea o forță a naturii care trebuie luată în calcul în fiecare zi, mai ales când stăm în casă. 😊
Așadar, urmăream filmul All the pretty horses, după romanul omonim, de altfel și premiat, scris de autorul american Cormac McCarthy, un western despre fugă, libertate, iubire, supraviețuire, dreptate, dar spre deosebire de multe alte filme asemănătoare, pe lângă împușcături mai sunt și multe replici inteligente, se observă deci, mâna scriitorului. Toată lumea știe din acest gen de lung metraje celebrele peisaje anoste, aride, dar mai ales imaginea unui călăreț care pleacă, se duce, se tot duce, se îndepărtează, până devine un punct, până dispare, până nu se mai vede nimic. Această autodistrugere în zare, aleasă de regizor, nu cred că e întâmplătoare. Călărețul te ia cu el până dispari și tu, dincolo de peliculă, dincolo de perete, până la desființare.
Și eu după această nimicire care a durat preț de câteva secunde am mutat pe National Geographic unde era deja în desfășurare un documentar despre drumețiile în Himalaya: panorama de rigoare, zăpada, stâncile, coastele, vulturii, necuprinsul, cerul și din mulțimea de turiști, cățărători, doritori de libertate sau cum s-or fi numit, unuia oarecare din grup i s-a pus microfonul în față. Întrebat fiind: De ce vin atâția oameni aici (după mine să cucerească vârfuri sau Vârful sau chiar pe sine însuși), el a răspuns: Escaladarea muntelui e mai ușoară decât escaladarea muntelui interior. Analogia dintre muntele care urca printre nori interminabil și iremediabil, mai mult ca o boală care odată vindecată elibera, cu pereți abrupți, cu pietre care cădeau neîncetat și filmul american cu deșertul nemărginit, plin de cactuși, șerpi și mai ales oameni periculoși a fost inerentă. Ce aveau în comun? Desigur, evadarea din închisoare, dezrobirea din corpul ca o colivie, slobozenia, și găsirea acelui pilon de susținere care să oprească alergarea, dezertarea: iubirea! Pe de altă parte, lângă mine aveam trei cărți pe care le citeam simultan, evident cărțile se schimbă, obiceiul nu, de data asta: 1. Mic tratat despre nimic, John D.Barrow, de unde trebuie să redau un citat: Umilința strânge sufletul într-un singur punct al tăcerii. Un om cu adevărat umil nu are nicio dorință de a fi cunoscut sau admirat de alții, ci dorește să se modeleze în el însuși, să devină nimic, ca și cum nu ar fi fost născut niciodată. Atunci când ajunge să fie complet ascuns, doar pentru sine, refugiat în el însuși, atunci este pe de-a întregul cu Dumnezeu (Isaac din Ninevah, 600 d. Ch). 2. Curiozități estetice, Charles Baudelaire: Ce contradicție și ce monstruozitate! Natura nu are altă morală decât faptul că ea este morala însăși. 3. Sufism, William C. Chittick: Noaptea, prizonierii uită că sunt în pușcărie, noaptea regii uită că au putere – Profetul Muhammad, prin urmare totul se anulează, devenind nimic, puterea nu mai există, slăbiciunea de asemenea.
M-am dus la fereastră cu Luna deasupra indecent jumătate goală, jumătatea invizibilă, îmi spuneam că da, mai liberi decât păsările sunt norii, ele au cuiburi, pui, deși brăzdează zi de zi, poate după insecte, poate după altceva, mai liberă decât norii cred că pot fi, chiar pot fi. Nu e greu nici de imaginat, nici de făcut, doar dacă vreau.
De ce atâția oamenii se duc la munte, de ce atâția oamenii se duc la mare, toți vor să cuprindă imensități, ba înalte, ba adânci, nimeni nu preferă pământul plat, oameni în fața unui lan de grâu nu prea am văzut decât cu prilejul înfloririi macilor sau pe câmpii sterpe de asemenea, cu atât mai puțin, aici teoretic nu e nici umbră, nici apă, arșița e o altfel de imensitate, din pricina asta mi-a plăcut și filmul. Totuși prefer deșertul pentru priveliștea infinită asupra vieții sau asupra morții, ce vezi în depărtate rămâne să decizi după ce pleci. Am mers de multe ori în excursii în deșert, mai ales în Rubʾal-Khali, care desigur, au fost cât se poate de în siguranță, mașini 4×4, corturi cu aer condiționat, apă, mâncare, wifi, medicamente, ghizi, ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi dezertat de la oaza organizată ad-hoc? Dacă aș fi ieșit din perimetrul artificial dar garantat și m-aș fi apropiat mai mult de soarele la asfințit?
Și totuși care e asemănarea dintre munte și deșert? Muntele are un vârf vizibil pe care oamenii vor să-l atingă, deșertul este întins și fierbinte, singurul lucru de cucerit este rezistența la aceste condiții neprietenoase, vârful interior, climatul care ucide cel mai repede acesta este, cel mai fierbinte, mai repede decât frigul, din pricina temperaturilor scăzute se mai pot pune haine, mănuși, saci de dormit, dar din pricina căldurii excesive nu mai poți da jos nimic, poate sufletul. Nimicul poate fi greu de înțeles, nu e nici vid, nici gol, nici lucru, nici ființă, nici zero, nici neant, dar suficient pentru a scrie despre el. Și așa cum spunea turistul escaladarea muntelui interior se poate face nu neapărat pe un teren întins ci chiar acasă în propria viață sterilă, neprielnică, care de altfel, determină plecarea spre alte culmi, culmea proprie e greu de atins.
Cicatricile au niște forțe aparte, toți cei care le văd exclamă: vai, ce ai pățit? La frunte mai ales, pentru că de obicei cele mai vizibile sunt cele de pa față, după care urmează inerenta poveste distractivă. Citeam undeva: Ca să eviți critica spune nimic, fă nimic, fii nimic; dar nu e chiar așa, dacă ai de gând să spui nimic, adică să taci, fii sigur că prin tăcere spui ceva 😊 A nu spune nimic, paradoxal, alegi să spui multe, poate chiar totul; de aceea mijlocul deșertului e plin de adevăruri, pe care le afli din adâncul și înălțimea ta ca ființă umană.
Vă vine să credeți sau nu, la întrebarea scrisă pe Google, ce e drept în limba engleză: Cum ar fi să fii nimic? Google răspunde: Într-un anumit sens, nimicul este natura nestructurată și nestingherită a prezenței pure. Trăim acest nimic din punct de vedere psihologic ca deschidere totală. Simțim că suntem complet deschiși, fără limitări, granițe, restricții, diferențieri sau orice caracteristică recunoscută.
Fructiera plină de mere din fața mea era primul semn că în jurul meu era viață, colecția de mere decorative din porțelan sau mai știu eu din ce alte materiale frumos colorate câțiva metri mai departe, dar foarte vizibilă, completa camera și mai vital, și nu exagerez eram dată cu un parfum care avea o sticlă în formă de măr dar care miroase a citrice, ceea ce ar fi însemnat clar că lucrurile nu sunt ceea ce par. Brusc toate astea nu mi se păreau simple coincidențe ci mai ales un mic îndrumar spre mărul biblic. În camera în care scriam toate drumurile duceau la acest fruct interzis. El sau nimic, mi-am spus cu gândul că pe peretele gol trebuie să desenez un măr, un măr imens cât o planetă în care să încapă toate nimicurile și ruminațiile necesare unei zile noi. Nimicul – acest străin foarte bine cunoscut, de care îmi e teamă ca de un om al străzii care întinde mâna spre mine cu dorința aprigă de-a mă atinge, și nu îmi e silă de miros ci mai ales de ce ar urma contactului. Prin urmare, nimicul rezidă golului cu o putere pe care aș vrea s-o cunosc. Deci, nimic pentru azi!
