Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor, IX
Cu câteva luni în urmă fusesem într-o croazieră pe Marea Egee, numai că acum mă bălăceam în mintea mea, răcoroasă în felul ei, amintirile erau ca valurile, fiecare dintre ele era, nimic altceva, decât o barcă care mă ducea în fiecare zi la destinații noi, necunoscute, ciudate pe care încă nu le cunoșteam și le redescopeream cu fiecare gând. La fel ca atunci când vizitasem Santorini Caldera și admiram apa de pe coastele abrupte și-mi spuneam că trebuie să fii nebun să locuiești aici, prea prăpăstios și prea scump, și acum era identic, îmi spuneam: trebuie să fii nebun să locuiești numai în mintea ta, prea prăpăstios și prea scump, nu oricine își permite acest lux, nu faci față comorilor, aurul smintește. Desigur, că arhitectura tradițională de pe această insulă cu casele vopsite culoarea alb, ca să alunge căldura, mi se părea apropiată cu ținuta cadrelor medicale, tot culoarea alb, asta pentru că și ele împiedicau căldura umană. Răul pe care îl avusesem pe curbele în agrafă, amețeala, voma era egal cu același rău pe care-l avusesem aici. Auzisem că pe insulă se mai putea urca cu telefericul sau cu măgarii ci nu doar cu mașina așa cum făcusem, dar nu știam pe ce parte a insulei erau, așa cum nici acum nu știam pe ce parte a spitalului eram, încercam din patul flotabil, să-mi dau seama de punctele cardinale după soare. Certă era doar fereastra ca un ombilic care mă lega de lume; doar pe ea o căutam zi de zi, așa cum își caută sugarul mama. Adevărata hrană de aici venea, nu din pungile NaCl, ci din planurile pentru viitor. Numai că viitorul era ca un râu prin care treceam fără să mă ud, dar îl căutam disperată ca și când mi-aș fi pierdut copilul, numai că drumurile pe care umblam erau numai în mintea mea.
Aveam multe tăieturi pe corp, dar mai cu seamă, visele, visele fuseseră și ele tăiate și eliberate de venele lor subțiri și fragile, și acum, precum fulgii aceia mici și pufoși care se desprind după o încăierare între păsări se ridicau în aer; visele levitau deasupra mea, mă puteam juca cu ele, aș fi vrut să prind unul să-l pun înapoi în sân, dar nu puteam, patul devenise un balon în care gravitație, timp nu mai existau, măsurătorile se făceau după alte criterii, schimburile cu alte monede, sau nici măcar nu știu dacă se măsura și nu era un blocaj, o melodie repetată la infinit. Mă vedeam când eram mică și căutam prin cuibare, săream din copaci, mă jucam cu pisica, chiar o iubeam pe mama ca pe zeitate difuză, de undeva din spatele vieții mele ca după o cortină se uita la mine, și nu numai atât, bunicii erau și ei prezenți aici. Când m-am trezit era dimineață, putea fi oricare parte a zilei, dar mi-am dat seama după soarele care intra tăios prin grilajul cu lacăt. Abia mă mișcam și visul mă trăgea înapoi în hăul lui, unde toți eram fulgi grațioși care ne topeam și iar înviam. Apoi vocile infernale ale asistentelor m-au trezit de-a binelea, în patul meu imaculat, fermecat era liniște, iar liniștea a ridicat un zid, a creat în jurul meu un strat, un ultim strat, deși le vedeam cum gesticulau, cum mergeau prin salon, nu le mai auzeam, liniștea mă făcuse una cu ea. Apoi a venit ora de tratament, trebuiau schimbate perfuziile, numai că de data asta asistenta pipăia aerul din jurul meu și nu ajungea la mine, după buze și încruntare parcă ar fi zis: Ce dracu se întâmplă aici? Numai că nu se întâmpla nimic deosebit, doar că nu mai puteau ajunge la mine și atât. A plecat pe fugă și s-a întors cu brancardieri, câțiva doctori, infirmiere, un fel de bufoni medievali, care se agitau, se schimonoseau, se apropiau cu fețele cât mai aproape de mine, mimau, se strâmbau, vedeam mâini prin aer care încercau să imite ștergătoarele mașinilor pe timp de ploaie, numai că eu avem o melodie de ascultat care se repeta la infinit și chiar îmi plăcea. Eram blocată în colivie și toți se uitau, se uitau și nu găseau lacătul să mă înhațe, mă gândeam că pisica vecinilor care fusese cu mult mai inteligentă decât ei toți la un loc, ea înșfăcase canarul; dar nu reușeau, obiectele pluteau, pluteau și ei, și nimeni nu ajungea. Ce zi, îmi spuneam, așa ceva nu mai „trăisem”, nu știu cum reușisem să fac toate astea, de ce magie fusesem în stare, eram ca o decorațiune muzicală din sticlă, un glob cu zăpadă în jurul căruia de sărbători se strâng copiii să-l dea peste cap ca neaua să plutească.
După care brusc s-a spart, am auzit pocnetul în urechi ca un avion prăbușindu-se, apoi un fel de stop cadru: fulgi, cioburi, fulgi, cioburi, unii o luau în sus, alții cădeau, și ei cu mâinile murdare de sânge îmi făceau semne prin fața ochilor. Și mâinile lor mi se păreau luminile unui far care anunțau: Pământ! Respiră, respiră… am auzit deodată! Respiră! Respiră!
