Corida

Enciclopedia zeilor (XVIII)

Ca să scriu ceva despre mine este absolut obligatoriu ca undeva, cândva viața să fi fost făcută ciur.  Pentru faptele bune care mi s-au întâmplat nu am cuvinte, e ca și cum creierul meu a fost proiectat să rețină amintiri doar pentru calvar. Și nu mă refer la singurătate în sine, acest fruct zemos, fertil din care mușc zi de zi cu poftă, sățios și gustos, mă gândesc la pielea făcută țăndări de operații, injecții, la durerea fizică, abjecta mizerie etc. Cu toate astea, tortura medicală mi-a înviat corpul pulverulent, cumva mulțumesc tuturor torționarilor mei care au pus mână de la mână ca eu azi să fiu pe aceste foi. Părăseam, așadar, spitalul, cu pași mici spre căi măiestre😊 Liftul, mereu plin, ba de bolnavi, ba de vizitatori, nici măcar nu oprea la etajul unde eram iar pe scări nu putusem să cobor, aveam să aștept în picioare rezemată de un perete. Simțeam sângele cum îmi curgea prin corp cu o senzație de bine, chiar am vrut să spun și celorlalți din jur: Îmi curge sângele prin vene! Dar ce ar fi zis! Așa că m-am abținut așteptând în continuare, timp în care mi-am amintit de filosoful stoic Marcus Aurelius: „Viața e scurtă, fă totul ca și când ar fi gândul sau acțiunea unui muribund”. Mă desprindeam de clădire dar nu și de Katerina. „Întotdeauna este o cale liberă, și dacă e blocată, e loc pentru virtute și transformare”, asta îi rămânea ei, acel loc, un pat. Și chiar dacă ar fi fost cărată din spital în spital și chiar dacă ar fi schimbat mai multe adrese așa cum i se sugerase, patul ca o placentă ar fi fost mereu casa ei până la următorul pas.

Când am ieșit, ploua! Am mers prin ploaie câteva zeci de metri, îmi era frig, intrasem în spital vara, pe caniculă și ieșisem toamna. Eram nevoită să privesc pe jos, de teamă să nu alunec sau să calc pe dalele strâmbe, și în acest timp, pe care-l prelungeam voit, îmi plăcea că plouă și îmi plăcea că îmi e frig, am văzut o libarcă, care de teama apei se refugiase pe un zid și aștepta. Probabil carapacea o ajuta să nu simtă picăturile sau îi plăcea și ei. Și nu de crusta mea nou crescută ca să cicatrizeze rana era vorba, ci de un alt strat anatomic cu mult mai invizibil și mai subtil era vorba, pe care de altfel îl sesizam și la insectă, amândouă sfidam și țineam piept, cu o tărie specifică supraviețuitorilor.

Când am ieșit, ploua! L-am îmbrățișat și i-am simțit tâmpla pulsând lângă a mea, extrem de vie, viața curgea prin el alert ca prin cablurile perfuziei ca atunci când asistenta dădea foarte tare pentru că se grăbea să „mă rezolve” și mi se făcea rău. Atunci se enerva pentru că trebuia să se întoarcă să o dea mai încet. Cam așa simțeam totul în jur, valuri, valuri, că eram luată pe sus și nu făceam față, trebuia să calc mai încet pe minunatele pajiști ale vieții care deocamdată se așezau în fața mea cu niște gropi neasfaltate. Dar simțeam cum mă încărcam din el de parcă mă conectasem la o baterie, și nu la un om.

Deși, aflat în centrul orașului, pântecul lui era cea mai mare suburbie, priveam strada pe care mergeam, îmbibată de apă, de trecători, mașini, claxoane, toate amestecate în ochii mei tulburi, încât cu greu distingeam despre ce era vorba. Numai că, odată coborâtă din burta lui viscerală, realitatea care se prelungea prin alte artere și vene, mă așteptam ca și el să fi suferit schimbări, dar din păcate nu, aceeași stație de taxiuri, aceeași patiserie la colț, oamenii pe stradă cu nimic mai deosebiți, era fix cum lăsasem cu 10 zile în urmă, iar asta îmi dădea de bănuit😊 Și ca să parafrazez titlul unei cărții scrisă de Susan Sontag „Privind la suferința celuilalt”, nimicirea cărnii (…) era atât de profundă încât cu greu puteam distinge despre ce era vorba.

Nu-mi doream nimic, nici măcar să ajung acasă, noțiunea de casă, la fel ca multe altele se modificaseră drastic, de parcă injectarea medicamentelor subțiaseră nu doar sângele ci și percepția despre lucruri. M-am oprit să beau un cappuccino la o terasă de lângă spital, scaunele erau aproape de carosabil și m-am mutat sub mica copertină, dar stropi mă atingeau din când în când. Zgomotul ambulanțelor îl uitasem, dar mi l-am amintit de îndată ce m-am așezat la masă, fiind aproape de spital, ele veneau una după alta. Înainte mă puneam în pielea celor pentru care salvarea intervenea și mă rugam pentru ei ori de câte ori auzeam sunetul specific, acum nu mai puteam, ceva îmi fusese luat, nu știam ce, credința, încrederea, poate doar oboseala își spunea cuvântul. Mi-am dus mâna la frunte și tristă mi-am spus: Nu mai pot să mă rog! Nu-mi găseam cuvintele cât aș fi încercat… de fapt, nu-mi găseam niciun alt cuvânt, tăceam și atât, de parcă mă nășteam cu fiecare înghițitură de cafea și învățam alfabetul. Corida abia acum începea.

  (sursa foto: https://www.flickr.com/photos/42209446@N04/29431269595)