Carmen Sorescu 
Un copil fără mamă, fără tată rămâne toată viața un copil. Nu merge, chiar dacă are tălpi, nu crește, chiar dacă se înalță. El doar dă din mâini și picioare, se zbate, se zbate ca în pântecul mamei pe care nu vrea s-o părăsească, el e încă acolo, aproape nenăscut. Nicio momeală nu-l scoate afară, nici măcar viața nu-l păcălește. Ce faci când întâlnești un astfel de om care s-a făcut mare fără umbră, pe care l-au bătut vântul, ploaia, și soarele fierbinte i-a ars mereu mugurii? El stă sub tulpina copacului sperând ca într-o zi coroana-l va acoperi, nu-l poți îndupleca cu nimic, e ca și cum ai vrea să eliberezi un câine bătrân de lângă casa lui. Se uită mirat când îi dai zgarda jos, dar nu face un pas, nu știe pentru cel dezlegi, el e obișnuit să păzească, nu știe altceva. Are ochii încețoșați, aproape orbi și nu știu care pe care vrea să învețe ceva, încerc să-i spun ceva despre iubire dar el se uită deasupra capului acolo unde nu este niciun acoperiș, nicio palmă, apoi privirea i se pierde în zare ca după un cortegiu, ca după o mare pierdere.
Conversația este discuție, dialog, convorbire, schimb de cuvinte, dar nu oricum, ci cu un scop fertil, polenizant, presupune să fii de acord, să accepți. În urma discuției, cuvintele sunt invertite în rod, așa cum trestia se transformă în zahăr. Dacă toate astea deviază, conversația se transformă în polemică. Acest tip de dialog este reflect, chiar dacă o parte e pe uscat și alta în apă, chiar dacă una e bine și alta la necaz, consfătuirea trebuie să scoată la liman.
A te răsfrânge în celălalt, așa cum uneori crengile copacilor se lipesc de ferestrele calde găsind parcă un loc primitor, a fi atras de ceva fără a fi din aceeași mamă nu poate fi decât frumos. Eu, una, am lăsat de multe ori crengile să intre în casă, am zis bine, dacă așa vrea, așa să fie. Se poate conversa cu oricine și indiferent cum, prin cuvinte sau gesturi, dialogul făcut de mâini e uneori mai subtil decât orice cuvânt.
Niciodată nu am fost în contradicție cu mine însămi pentru că nu am avut nimic de înfruntat. În mine este o câmpie aplatizată, lipsită de expresie, searbădă. În lipsă de variație și monotonie apar câțiva ciulini, ce e drept frumos mirositori, câțiva fluturi mici, imaginația va scoate în valoare iarba uscată care se unește cu bolta cerească, orizont la fel de neted și uniform, astfel că ambele sunt armonizate într-un chip calm și liniștit. Nu se întâmplă nimic deosebit în acest peisaj despuiat, neprielnic, există totuși o specie extremofilă care se adaptează la uscat și la carența apei, locul ideal pentru scriitori.
Iluzia contopirii cerului cu pământul o dă și scriitorul prin cărțile lui, te duce acolo încât crezi că ai atins lumea lui cu degetul. Cele mai frumoase întâmplări se nasc la graniță. Dar așa cum orizontul nu e palpabil, nici lumea lui nu este, și totuși oamenii scriu și cumpără cărți din dorința febrilă a acestui spațiu mincinos.
Suntem atrași de ireal și irațional atât de mult, încât acceptăm cărțile ca fiind cele mai frumoase daruri, iar pentru scriitori avem un respect deosebit. Oare ce contact sublim are scriitorul și, mai ales, de ce nu e la îndemâna tuturor? Cel care scrie practică într-un fel moartea, se desprinde de el și o ia de la capăt. Toate aceste exerciții de plecare din trup nu fac decât să-l orienteze spre un orizont inaccesibil. Propune mai întâi de toate un joc. Ajuns acolo, în acel gol mult așteptat, în vidul ființei, scriitorul o ia de la zero: presară cer, pământ, pune culori, dă naștere, omoară, învie, fabrică tot felul de relații și întâmplări, țese pături fine pentru eroi întorși de la luptă și multe altele. Așa se nasc cărțile, din astfel de desprinderi. Până la urmă, orice carte caută originea, indiferent că e vorba de originea lumii, a scriitorului, a orașului, întoarcerea la ou și a reconstrucției este pentru scriitor tema inconștientă. Rescrierea epopeii Enuma Eliș este dorința care cufundă și confundă scriitorul în orizontul pe atât de sec, pe atât de plin. În astfel de locuri neumblate se poate găsi aur, iar scriitorul nu este decât cel mai bun corăbier.
Se pare că există un soi de muncă de jos, creatoare, ca și cum ar pune temelia unei case și din toată murdăria inerentă scriitorul iese un pic terfelit, dar cu cât e mai mânjit, surprinzător, cu atât e ridicat pe piedestal. Până la urmă, scriitorul este apreciat pentru curajul de-a merge în locuri necunoscute, pentru ceea ce a înfăptuit acolo și mai ales pentru că s-a întors și a povestit cum a fost, ca și cum ar fi păși pe un tărâm necunoscut și s-a îmbogățit.
Mulți dintre noi am mers, cel puțin o dată, pe jos, spre centrul Bucureștiului, acolo unde lumea se strânge, chiar la Universitate la metrou sau la fântânile arteziene. Tendința mea a fost să mă opresc și chiar m-am oprit dintr-un reflex căruia nici azi nu-i găsesc explicație, m-am oprit pentru că toți oamenii erau opriți, din empatie cu ei, de-a ne regăsi toți în același puroi al vieții, pentru că puroiul strânge și adună la un loc. Cu timpul orice întrunire erupe și scoate un strigăt. Spre centrul Bucureștiului acolo unde toată lumea vinde și cumpără, unde totul e posibil și nimeni nu se miră de nimic, oamenii cântă, cerșesc, desenează, se iubesc. Toate astea nu se pot întâmpla decât acolo în mijlocul ființei, în mijlocul vieții, unde forfota e cea mai mare. Scriitorii la fel, au în ei un fel de centru mizer, adună în ei până într-o zi când supurează printr-un strigăt asemănător. Fiecare om are un Km 0 al ființei și oricând poate exploda. Fiecare îl suportă în felul lui, totul e ciclic. Undeva există un centru al tuturor lucrurilor, al Universului, nu e vorba de această mișcare inconștientă sau cumva de la sine spre Km 0, ci mai ales de purificare, de cum ajungi acolo, cum e drumul, pentru că pe drum este însăși viața.
Scriitorii sunt cei care reușesc epurarea substanțelor nefolositoare sau chiar toxice prin acest mecanism, intrinsec, numit scriere, care face apa potabilă.
Tot ce e frumos în natură nu duce nicio luptă. Frumosul nu se luptă cu pârjolul, iubirea nu luptă cu ura, preferă să se autodistrugă.
Doar sfârșitul iubirii ne împinge spre tot felul de lucruri. Cum ar fi și scrisul. Și asta înseamnă că mereu moare ceva, mereu se sfârșește ceva așa cum se sfârșește lumina zilei.
Dacă ar fi să încep o carte aș începe cu o conversație în gând și ar suna cam așa: Sunt aici doar pentru a-ți spune cât de departe ești, cât de jos, cât de sus, oricum în afara mea. Sunt aici să-ți spun doar că ai greșit când ai spus că zăpada ține de cald, zăpada erai chiar tu, iar eu într-o țară unde nu ninge niciodată. Mai sunt aici doar să-ți spun cât te-ai înșelat în privința mea, nu sunt locul sfânt, nici Mecca, nici Ierusalim, nici oază, nici carte, în mine nu-ți poți lua zborul pentru că te prăbușești întotdeauna și asta sperie. Și mai știu că e greu să mă cunoști, să te învârți în jurul meu și să afli că erai tu, da, asta sperie și mai mult. Întunericul te-ascunde nimic de zis, dar nu te topește. La beznă și la sărăcie mă pricep cel mai bine, așa că, ai grijă. Am flămânzit și am slăbit și până la urmă am ieșit din tine ca Hristos din pustiu. Și după toate astea pietrele cu care ai aruncat în mine s-au făcut cuvinte și am început să scriu o carte.
A scrie o carte e ca și cum ai pleca de acasă fără să anunți pe nimeni, a scrie o carte e ca și cum te-ai îndrăgosti. Apoi m-am oprit din scris: Am plecat din el ca din deșert și m-am mutat pe foaia de hârtie, râdeam în sinea mea, ăsta da progres.
Niciodată nu mi-am propus să public pentru că niciodată nu am scris, tot ce este pe pagina de față este o ploaie interioară care nu s-a putut exprima decât prin cuvinte. Tehnic, da, pot spune că este o conversație cu mine însămi, eu am fost picăturile propriului meu deșert.
Când scrii o carte, nici mai mult, nici mai puțin construiești o casă de unul singur, știi ce fel de materiale ai folosit și mai ales știi câte picături de sudoare a lipit crevasele dintre zi de noapte, dacă reușești să dai o lumină aparte, să faci un fel de corp ceresc după care să se învârtă cititorii treci la a construi o alta. Cine începe munca asta nu se mai oprește niciodată, cine renunță vede linia orizontului cum se pierde și de frică o ia de la capăt într-un cerc al vieții și al morții.
Dar până la urmă ajungi la acea clipă de liniște supremă, pentru mine a fost ca atunci când eram mică și urcam vârful unui deal, în jur nu era nimeni și era de fapt tot. Puteam cuprinde lanurile de grâu, viile și turla bisericii care răzbătea peste toate casele, dar nici asta nu mă mulțumea și voiam și mai mult, cât mai adânc și mai nedefinit, și-atunci mă culcam pe iarbă și priveam cerul. Nu se auzea nimic, câteva gâze, vântul nu avea prin ce să treacă așa că se oprea vârtej în părul meu să se ascundă. Și-n tot acest timp cerul cobora sau eu urcam, închideam ochii și parcă o auzeam pe bunica când eram în cais: Dă-te jos încet să nu cazi, dar eu deschideam ochii brusc și înfruntam albastrul senin direct în piept ca pe un animal necunoscut.
Așa încep cărțile, din conversații tăcute, timide, care merg în vârful degetelor la miezul nopții de teamă să nu trezească pe careva.
