Carmen Sorescu 
Bine ați venit în lumea reală! (4)
Toți oamenii aveau bilete sau abonamente, chiar dacă nu s-a respectat ocuparea pe scaunele cu numerele atribuite lumea era impasibilă, nimeni nu se deranja, așa cum a fost cazul meu, am găsit locul ocupat și bărbatul mi-a spus politicos că sunt alte locuri libere și că mă pot așeza oriunde. La rândul meu am făcut la fel, de altfel, toți ceilalți au procedat în aceeași manieră, de unde am tras imediat concluzia că oamenilor nu le place ordinea, că ei sunt liberi să se așeze unde vor. Și din acest haos care s-a instalat brusc la intrarea trenului în gară, care mai de care mai grăbit, să apuce, să ajungă, să-și așeze bagajele, în doar câteva minute liniștea la fel de brusc și indubitabil când trenul a părăsit gara, nimeni nu mai era în picioare și bagajele erau deja aranjate. Oamenii începuseră să se relaxeze, era cald și toți își scoseseră gecile, paltoanele, căciulile, mănușile, și pe măsură ce timpul trecea ei își mai scoteau alt rând de haine, pulovere, veste, alții mai vorbăreți sufletele, de obicei pe tăvi strălucitoare de aluminiu, ca la botez, când se pun tot felul de lucruri și copilul trebuie să aleagă, de data asta nu erau așa multe opțiuni, luai ce era, prin urmare, ascultam și eu fără să vreau viețile puse la mezat, poate, poate cine știe se lega o prietenie, o nuntă. Unii mâncau sandvișuri, covrigi, alții se rodeau pe ei înșiși, scoteau încet, încet povești niciodată terminate ca și când ar fi mâncat dintr-o pâine eternă, care chiar dacă se uscase și prinsese mucegai, se învechise tot mușcau din ea. Fiecare parcă voia să scape de ceva ce-i îngreuna, toți se goleau. Și chiar cineva lângă mine explica, așa trezindu-se vorbind de unul singur dar captând atenția, cel puțin a mea, de ce fântânile din gări au secat: pentru că nu au mai fost folosite și izvoarele au secat, precum alăptatul. Apariția micilor magazine și a sticlelor mici de plastic a ușurat munca de-a scoate cu apă cu ciutura. La fel se întâmpla în tren, dacă nu voiai să seci de tot trebuia să vorbești și să vorbești…
Nici controlorul nu a spus ceva când a văzut că nu respectasem ceea ce aveam scris, și el făcea partea din indolența instaurată. Ei bine, da, mi-a venit în minte ideea de destin și ceea ce avem scris pe frunte, deci, nu era chiar așa. Mai depindea și de noi, cel puțin în acest tren, cât ne aliniam și cât nu voinței providențiale care ne ștanțase viața precum vânzătoarea la casa de bilete tichetul de drum. Până la urmă totul e un drum. Cu mulți ani în urmă egiptenii aveau credința că sufletul nu moare, știam deja că în celebrele morminte piramidale s-au găsit tot felul de lucruri, chiar bogății, dar nu în ultimul rând și canopele cu organe puse bine tot pentru trebuința corpului înviat, dar poate puțini dintre noi știu despre: ușa falsă – găsită în toate mormintele. Ușa, hai să-i spun magică, este de dimensiunea unei uși normale, chiar mai mare, dar falsă, practic este un zid decorat ca ușă, având ca inscripții numai faptele bune ale defunctului, este atât de bine făcută încât eu, cel puțin, am fost păcălită, am crezut că este adevărată, prin această ușă sufletul se putea plimba liber și necondiționat dintr-o lume în alta. La fel se întâmpla în tren, fiecare se plimba nestingherit prin viața celuilalt pasager, prin amintiri, culegea, împărțea, punea întrebări, primea răspunsuri, fără echivoc călătoream toți fără bilet pe unde doream, apoi ieșeam pe câmpuri și tot așa. Sufletele noastre deși captive în același vagon nu știau de lege sau morală, nimeni nu se supăra, era o amorțeală generală, totul era permis. Și oare când e totul permis dacă nu atunci când mori…
Așa mi-ar plăcea să fie și viața de apoi, când singurătățile se îndreaptă.
