Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor (VII)
„Cei capabili de furie devin stăpâni”
Epitect.
Au urmat câteva dimineți asemănătoare, când „oamenii” mi se adresau ca unui corp prelucrat, cu întrebuințare precisă, trebuia să servesc bucuriei medicilor. Când asistentele mă tot întrebaseră: Spune și tu ceva despre viața ta! Nu avusesem ce, trecutul era topit, negru și lichid ca smoala, și nu reușeam să refac nimic din el atât cât să scot câteva cuvinte. Aceste două piese, trecut și prezent nu reușeam să le lipesc cu niciun aliaj, îmi mai trebuia ceva, o substanță pe care nu o aveam în acel moment. Până când după 10 zile s-a înnorat, m-am ridicat singură să privesc pe geam și atunci cineva mi-a spus: Bună dimineața! Se pare că, odată cu ridicarea din morți, nu doar metaforică, picioarele mă băgaseră în rândul lumii drepte și, vădit, trebuia să fiu salutată. Numai că femeia care mă salutase nu era nici infirmieră, nici medic, nici asistentă, altă pacientă ci era o doamnă. „Mama doctoriței”, așa mi se recomandase, care, aveam să aflu, ocupa rezerva de-o persoană, 305, permanent, ca la azil. Mă ciocnisem cu ea pe un hol când, în micile mele „plimbări”, colindam pe coridoare. „Mama doctoriței” era o titulatură cumva generică, oricând se găsea o mamă sau o rudă să stea în spital ca la un cămin de bătrâni fără să plătească, nici măcar ea nu se prezentase pe nume, numele chiar nu conta. Într-o zi „mama doctoriței” a nimerit în camera mea, a privit în jur, deloc străină, ca și când căuta ceva pierdut, ceva care-i aparținea, după câteva minute de analizat și-a oprit ochii deasupra patului spre icoana cu Isus Christos și m-a întrebat: Cine e? Nu am răspuns. Să-i aduc un ceai? – a replicat tot ea. Și asta a urmat zilele pe care aveam să le mai stau, în fiecare zi venea cu o cană de ceai la mine în cameră pe care o lăsa pe pervaz așa cum se lasă la bloc grăunțele pentru porumbei sau pescăruși, în ideea că: mănâncă ei când vin…: Pentru Domnul! Sau: Pentru domnul! Nu știu exact cum gândea…, pentru că nu doar că nu știa cine se afla în pictură, nu știa nici despre ea prea multe în afară de „mama doctoriței”, în rest Alzheimerul era la el acasă.
În altă zi, spre seară, un pacient se plimba și el ca mulți alții, și din vorbă în vorbă cu cineva, cred că tot un pacient, începuse un curs universitar, semăna la voce și intonație cu Neagu Djuvara sau poate unde și trata aceleași subiecte, asistenta l-a lăsat cam 10 minute să vorbească timp în care ea se uita pe calculator, poate era atentă la el, poate nu, nu știu, dar dintr-o dată a spus: Acuma gata, la culcare, nici chiar așa! Și domnul profesor a plecat cuminte cu pași mărunți spre camera lui fără să mai scoată un cuvânt ca un cățel certat care a furat mâncarea. După care ușa mi-a fost închisă și am auzit doar: Gata! Când m-am trezit era dimineață, putea fi oricare parte a zilei, dar mi-am dat seama după soarele care intra tăios prin grilajul cu lacăt.
„Ciocnirea și fuziunea” dintre și între pacienți și personalul spitalului aveau o reacție acidă. Ce putea ieși dintre oameni de tot felul decât un mic haos ca pe Turnul Babel! Asistentele, deși erau și câțiva băieți, aceștia erau înghițiți de-a dreptul de focarul feminin, vocile lor nu se auzeau, doar dacă îi vedeam fizic îmi dădeam seama, așa că la această categorie voi lăsa acest gen mult mai semnificativ în desfășurarea ignominiilor. În Mitul androginului, Platon, vorbește despre ființa completă, nici femeie, nici bărbat, iar aici era la fel, femeile luase puterile bărbaților, autosuficiente și care rezolvau orice problemă, iar bărbații luase rafinamentul femeilor, vorbeau calm, aproape tămăduitor. Masculinizate până-n măduva oaselor păreau la rândul lor neobișnuit de bolnave, aceste femei erau contradicția totală a speciei, chiar și cele cu părul lung îl aveau, lins și strâns într-o coadă de cal, la vedere rămâneau numai fețele buhăite de covrigii pe care-i ronțăiau toată ziua. Sau poate că tulburările endocrine nu le transformaseră nici măcar în bărbați, dacă stau să mă gândesc bine, deși la aspect aduceau bine, caracterul violent nu prea, nu întâlnisem bărbați așa duri, dar, mă rog, așa se spunea… Îmi era teamă ca erau ceva mult mai diavolesc, o specie endemică, foarte veninoasă care se găsea numai în spitale. Dar cum Dumnezeu e mare, mă gândeam că cele patru forțe fundamentale pe care fizicienii ni le bagă pe gât la școală nu au legătură cu realitatea, mi-am dat seama că există o singură forță care le unește pe toate, cea a dreptății, a armoniei; așa cum o plantă crește strâmbă din pricini care nu țin de ea, ba nu are soare sau apă sau un pământ bun, la un moment dat își revine, cineva, ceva o îndreaptă, și chiar dacă se observă urmele chinului, scopul ei de-a înflori este împlinit.
