Cine suntem?

Ei da, am ajuns de unde am plecat sau mai degrabă niciodată nu am plecat. Nimic nu s-a întâmplat între timp și parcă cu această izolare am intrat în vacanța de vară. Când am deschis ochii în literatură aveam 16 ani, era ultima zi de școală, terminasem clasa a X -a și avem timp de citit. Am intrat ca de obicei în librăria care-mi era în drum, în sensul că după ce deschideam ușa magazinului și lăsam în spate nu doar școala și strada care se oprea exact în această clădire, nu doar zgomotul mașinilor și privirile ciudate ale colegilor care voiau să merg cu ei la cofetărie ci și pe mine eleva, umbra care rămânea undeva în afara magazinului și o reluam la ieșire ca pe un obiect pierdut. Cum intram erau înșirate: farmacia, băcănia, aprozarul, alimentara ca vagoanele unui tren prin care treceam din compartiment în altul până la capăt. Toată înșiruiala era de-a lungul trotuarului ca și când ai fi fost pe stradă, se vedea tot în afară și tot dinăuntru prin zecile de ferestre. Ultima în capăt, era librăria. Aici, pe un raft oarecare am găsit o carte și ca printr-o minune m-am dat cu capul de prima pagină la fel cum mă dădusem odată de ușa de sticlă a complexului, iar de pe urma acestei izbituri nu m-am trezit nici azi: De ce nu putem rămâne închiși în noi înșine? Și azi sunt tot aici! Nu m-am dezlipit, orice încercare a fost doar pentru a-mi dezmorți puțin corpul, mintea, în rest am stat silitoare lângă acest zid al plângerii. Cred că am avut noroc, dacă spărgeam zidul și intram, mă plimbam, cutreieram prin povești miraculoase și eventual mă întorceam cu câteva flori, însă nimic din toate astea, am încă 16 ani și încerc să dau cărămizile de-o parte, într-un fel e bine, sunt la fel de tânără. Poate că scopul ei nici nu a fost altul decât să mă țină pe loc. Am cumpărat cartea și am ieșit cu gândul să-mi lipesc umbra, dar umbra nu mai era, eleva aceea dispăruse, după ce citisem prima pagină mi-am dat seama cine sunt și corpul refuza insistent să mai aibă de-a face cu fetița aceea care aștepta cuminte pe o bancă.

Cred că din cauza acestei mutilări premature niciodată nu am fost pe deplin în viață ci numai viabilă, un făt care s-a născut cu toate caracteristicile umane dar care este și acum conectat la perfuziile cărții, la acele rânduri care se prelungesc în mine ca venele unei ființe și acum necunoscute.

Desprinderea nu a fost încă posibilă. Un mic spectacol uman care poate fi văzut în orice spital de maternitate, o mamă obosită care stă jos lângă copilul aflat în incubator. Mă tot gândesc cum pot privi asistentele, medicii copii ca mine care mișcă puțin câte puțin degetele legate de cablurile care-l alimentează, cum pot privi, ce lentilă de protecție au acești oameni pe irișii lor? Tragedia e în rândul lor. Toate astea se întâmplă în afara mea, pentru că pe mine nu mă interesează că exist pe de-a întregul sau alterat, conectată sau nu la viața orașului, eu sunt numai o cameră, relativ întunecoasă, undeva la periferie pe unde pătrund aceste lumini care ard – oameni infectați, și tot ce fac este să resping, să mă apăr, cu această splendidă armă a scrisului. Le pot mulțumi frumos, din pricina lor sunt aici pe targa albă a foii.

Îndemn să faceți ca mine, așa cum au făcut grecii focul, ingrediente precum petrol, grăsime animală, fosfor, bitum, sulf și altceva ce nimeni nu va afla vreodată se găsește în viața fiecăruia, toți aveam o picătură de mister care ne particularizează și ne evidențiază, iată, tocmai de aceea, s-o căutăm, nu pot să spun decât: spor la scris! Eu am ceva de stors din minunata cămașa a vieții pe care o port zi de zi și care s-a împuțit, miroase de la o poștă, tocmai de aceea oamenii stau departe de mine pentru că miros urât, voi ceilalți, cuminți cu rufele imaculate întinse la soare în văzul lumii fiți fericiți în mocirla iluziei. Eu nu am curte, nu am unde să le întind, nu are cine să le admire. Chiar acum o lună cineva adulmeca în jurul casei dar s-a lămurit repede și așa cum a venit a plecat. Subit. Toate lucrurile admirabile se întâmplă pe neașteptate, apoi oamenii încep să gândească, sa calculeze efectele speciale pe banii cui sunt și nu sunt dispuși la plată. Nimeni nu stă degeaba în compania altuia, totul se plătește. O prietenie pe bani sau alte bunuri inclusiv timp liber e prostituție. La fel ca fratele mamei care i-a zis imediat după Revoluție: Dacă nu-mi dai tot pământul, se referea desigur la partea ei de moștenire care i se cuvenea legal, nu mai ești sora mea. Și mama a preferat să nu fie sora unui astfel de “frate” și mai ales să nu-i dea posibilitatea să se vândă pe bani. Prostituția e o pâclă mult mai întinsă și cea mai periculoasă, nu e cea care se referă la un corp ci aceea care se referă la sentimente, la cum îți vinzi caracterul, iar când nu-l ai, firesc că nu valorează nimic și stă la cerșit doar, doar mai scoate ceva de urma vreunui fraier cu bun simț; fratele mamei nu a izbutit chiar dacă nu a mai vorbit cu mama zeci de ani și nu doar că nu vorbea îi făcea și tot felul de șicane, cu atât mai mult să arate cât este de important și cât depinde de frăția lui. Mama atât zicea: Săracul! Chiar așa și era, era foarte sărac, gol, un animal dornic de lucrurile altuia, un om pe care numai nefericirile altora îl fericea. În general, nu poți lua unui om ceea ce este cu adevărat, esența lui ascunsă în mica fiolă a sufletului nu se sparge, ea emană în tot corpul miasma, și mama avea acest simț a mirosului pe o rază de mii de kilometri, când cele câteva cuvinte care-i ieșeau unchiului pe gură miroseau urât de la mare distanță chiar dacă erau învelite în foițe de aur ea nu le auzea.

Pot să spun cu mâna pe inimă că eu am stat gratis lângă pagina apărută subit ca un zid și abia acum îmi dau seama că atâta timp cât am stat nemișcată am prins un fel de rădăcini, acum am vlăstari, a durat ceva, peste 30 de ani. „Răbdarea e frumoasă.”

Cea mai frumoasă parte din zi, este dimineața, dis-de-dimineața, când aud păsările, apoi încet, încet revin în viață ca după o încă moarte, bucuroasă, mirată parcă de trezire, desfac o portocală și prepar la ibric cafea cu cardamon, tare și aromată, uneori cu zahăr pentru că-mi amintește de mama. Și nu doar atât, când încep să beau, amintirea cu ea naște și naște altele, totul de la o simplă cafea, în afara faptului că am soarele în ochi și că dau cu mâna crengile de cais sau de corcoduș pline de flori care mă plesnesc ori de câte ori ies afară, apoi zumzăiala care vine să completeze imaginile de primăvară, mai am în ochi imaginea bunicii care înainte de sărbători era mereu cu degetul la gură: Ssss, faceți liniște!

Și nu doar când mă duceam la ea în cameră unde pregătea pâinea și cozonacii, colacii, plăcintele cu brânză, dar și când mă întâlneam cu ea prin curte, făcea același semn zâmbind parcă pusă pe șotii, voia să spună că încă nu e gata, să mai așteptăm sau Paradisul, deși-l puteam face cu mâna noastră, trebuie să așteptăm câteva ore. De Paști camera ei era sacră, făcea focul în sobă să fie cald pentru cozonaci, nu trebuia să vorbim tare ci doar în șoaptă, ea nu vorbea deloc, frământa și tăcea. Atât îmi amintesc despre ea: frământa și tăcea! Eu stăteam lângă ea și mai turnam apă caldă peste făină ori de câte ori îmi spunea, îi mai aranjam baticul care-i venea pe ochi, numai pe mine mă punea să ștanțez colacii cu acea cruce de lemn, matriță care lăsa coca frumos ornamentată, și dacă o striga cineva trebuia să deschid ușa puțin să nu intre aerul rece și să spun să revină că acum frământă. Nimeni nu se supăra: Aaa, frământă! – era tabu. Bunica nu doar îmbina niște ingrediente într-un vas, nu doar apa, făina, drojdia erau elementele centrale ci mai ales liniștea, soarele, căldura, risipirea norilor, dacă ridica mâna spre cer avea puterea de-a dat norii de-o parte, și nu era doar o glumă de-a ei.

Azi, la mine lucrurile stau destul de neschimbate, eu le spun: Treceți pe silent mode, ei bagă capetele pe ușă mirați și continui să le spun: Liniște, închideți ferestrele, ușile, vorbiți în șoaptă și dați totul pe silent mode, fac cozonaci! Dacă mai ies din bucătărie fiică-mea îmi urmărește fiecare pas, și spunea ea: De parcă ar fi sfârșitul lumii și prepari focul grecesc, și într-un fel chiar este.

Cine suntem? Din cel fel de ingrediente ciudate suntem plămădiți care atunci când suntem carantinați, în casă, la cald și întuneric, să zicem ca pâina pusă la dospit și când apar tot felul de bule care dau prospețimea și afânarea, atemporale, amintiri în care plutim, cum se face că suntem atrași morbid în ele? Poate că totul are un rost în toată această oboseală, sfârșeală. După ce bunica a murit, toate astea au murit odată cu ea, atmosfera Raiului adus la noi în curte s-a evaporat și niciodată nu a mai apărut. De unde cred că fiecare om are un dar al lui unic pe care dacă nu-l vezi la timp rămâi ciuntit, cine aș fi fost fără toate astea? Un copac imens a fost tăiat, coroana nu mai umbrește, curtea a fost debarasată, buturuga căreia îi pot număra cercurile e încă în pământ și eu ca un mic vlăstar parcă încep să fac câteva frunzulițe.

Despre sfârșitul lumii s-a povestit și s-a scris în cărțile sfinte, legende, mituri, în marile opere literare, acestea prevăd și pun în practică foarte firesc apocalipsa, purtăm în codul genetic marele sfârșit ca pe orice informație banală, ca pe propriul sfârșit. Orice creație are un sfârșit, iar sfârșitul vine ca renaștere, acel ceva necesar.

În izolare oamenii devin din ce în ce mai apocaliptici, asta pentru că, și fără a fi o glumă, Ioan Teologul a povestit despre apocalipsă pe când era într-o peșteră în insula Patmos, Grecia. Așa cum spune dicționarul apocalipsa înseamnă schimbare ci nu sfârșit, înseamnă dezvăluire sau descoperire a unui adevăr ascuns. Posibil ca apocalipsa pentru unii să însemne că se descoperă pe ei înșiși și tind să dau dreptate după erupțiile elucubrante care-mi sar în ochi dimineața când deschid laptopul, minciuna – acest ceva atâta de necesar în situații de criză, calamitate, virus.

Însă îmi amintesc o bătrână care povestea că: soțul ei care urma să fie executat a avut voie să primească un vizitator înainte de execuție, a doua zi acesta a primit acest vizitator așteptat, soția sa, căreia i se permisese să vină să-l vadă pentru ultima dată, ea l-a liniștit și i-a spus că a vorbit cu soldații, i-a plătit foarte bine, a vândut teren și a înlocuit gloanțele adevărate cu unele oarbe, tot ce trebuia să facă era să stea nemișcat după ce soldații aveau să tragă. Din clipa această soțului nu i-a mai fost frică de moarte, a spus chiar că paradisul e atunci când scapi de frica de moarte, a doua zi soția era în mulțime, iar soțul s-a așezat liniștit în fața plutonului de execuție făcându-i cu ochiul. Cumva reușise pasul pe Lună.

În izolare bătăile inimii sunt încetinite, starea de liniștire a corpului vine de la sine, mișcările sunt lente, metabolismul latent, viața însăși se oprește, celule mor mai greu, nu mai îmbătrânesc, sunt într-o stare vegetativă ca într-o seră prost amenajată, când ori e prea cald, ori e prea întuneric, în general în spațiile mici se aerisește să nu se facă mucegai, însă acum izolarea nu înseamnă doar să deschizi ferestrele ca aerul proaspăt să intre, ci mă refer la aeriseala aceea care până la un moment dat e făcută de foile unei cărți și nu doar că pot fi folosite ca evantaiuri, ci mai ales ca o răcorire a minții, la asta mă refeream când spuneam că: până și fâlfâiala sufletului e împiedicată. Întotdeauna deplângeam caii legați la picior pe imaș, când eram mică și mergeam la pădure până la intrarea în ea era o pajiște unde oamenii își priponeau caii. Mecanismul e simplu, de un țăruș metalic se lega o funie foarte bine ca să nu scape care apoi se lega de unul din picioarele calului lăsându-i un spațiu limitat să pască, la fel cum este acum, un spațiu limitat în jurul casei sau până la magazin. De câte ori treceam caii priveau după mine cum alergam și așa împiedicați dădeau și ei de picioarele din spate, semn că ar fi alergat și ei. Dar ce era trist că atunci când erau dezlegați și stăpânul îi lua acasă ar fi putut să scape, dar nu o făceau, oare de ce? E limpede că sunt la fel, aș putea scăpa dar unde să mă duc? Despre oameni nu putem spune că sunt priponiți ci numai despre animale, piedica pusă la picior numită lege pentru a nu ne îndepărta prea mult de casă este tot imobilizare, ce e drept una invizibilă, abstractă, dar cu aceleși rezultat. Nici nu mori, nici nu ești viu, mie una nu-mi mai este foame pentru că nu-mi mai consum energia, asta e bine, frigiderul e mereu plin, proviziile adunate aproape neatinse, la fel ca ursul la hibernare, cred că mai sunt câteva luni bune, economia ar trebui să meargă bine, cel puțin de pe umbra mea.

Și cel mai bine mă simt când sunt nimic. Acel nimic perfect integrat în natură.

(umbre pe pereți…)

(foto din arhiva personală)