Carmen SorescuCarmen Sorescu
09.09.2022

Cine sunt? (I)

Un document gol!

Documentul de față îl am de câțiva ani, am scris inițial doar titlul și am crezut că voi continua firesc așa cum scriu de obicei, calm și fără vreo bătaie de cap, într-un limbaj natural, pur, „ce-mi vine”. Am obiceiul de-a face mai multe documente și când ceva se potrivește deschid și scriu, la fel cum citesc, citesc la 3, 4 cărți deodată, scriu la 3, 4 texte deodată, când unul mă obosește, altul mă relaxează, și tot așa, în acest cerc al circuitului imaginației în mine și-n afară îmi fac veacul. Uitat fiind, de-a dreptul și fără vreo scuză, acum câteva zile am vrut să citesc acest document și am constatat că era gol. Cine sunt? – o pagină albă care acum se pregătește de nuntă.

Azi e 14 iunie 2022, sunt încă în Emirate și mai am de stat încă două săptămâni, apoi scap. Zilele trecute am trimis la cargo pe mare câteva cutii cu lucruri rămânându-mi doar strictul necesar. Pe covor am o valiză cu capacul deschis, am oprit câteva haine, cărți, gadgeturi, cosmetice, viata mea în ele, freamătă discret, nu dă semne că ar vrea să iasă afară. Mă simt ca la hotel, iar asta îmi dă un sentiment de libertate, de concediu, de mare. Îmi place că e o zi cu soț și e cald, dar mai ales îmi place să privesc bagajul pentru că anunță o călătorie sigură. Tot ca la hotel, pentru că uneori nici acolo nu-mi mai pun hainele pe umerașe, așa și acum, totul e strâns și nu vreau să văd nimic risipit. În fiecare dimineață iau din valiză pasta de dinți, periuța, peria de păr, le folosesc și le pun înapoi, baia e goală, și la fel: îmi place. Cremele, șampoanele, rujurile, toate nimicurile posibile și imposibile le-am aruncat, este foarte curat și foarte alb dintr-o dată, coloritul ambalajelor a dispărut, un alb perfect care anunță plecare, plecarea acasă și cea aici, pe foaie. Laptopul l-am curățat de tot felul shortcut-uri, ecranul e curat, mai sunt doar 12 iconițe, am pus foldere în foldere și am salvat multe altele pe un hard disk la păstrare, acum este ca nou.

Același lucru pot spune și despre mine, nu vreau să ies nicăieri, nu vreau să mă văd cu prieteni, nu vreau cadouri sau întâlniri de rămas bun, nu-mi trebuie nimic, doar mâncare, dar și pe aceasta o comand la restaurantul indian. Lucrez fără să vreau la propria capsulă, la propriul cocon, vreau să fiu cât mai din timp pregătită, m-am restrâns și mi-am pliat dorințele odată cu valiza.

Vecinii au păsări, găini, cocoși, chiar acum când e ora 6.22 se aude unul cântând, instant m-am gândit la casa de la țară și mai mult de atât, am fost transpusă acolo: știu fiecare trandafir unde este și o văd pe mama cu o cană în mână udând florile agățătoare. Îmi vine să râd că am folosit cuvântul scap ceva mai sus, așa cum spuneam când eram mică, am scăpat de la școală, pentru că și eu acum am tot un fel de ghiozdan, mai mult în minte, aud zăngănitul cărților, creioanelor, trusei de matematică, alerg în viteză spre casă, picioarele nu se opresc.

Însă sunt tot aici, cu încă două săptămâni de dus în spate, fiecare zi cu zgomotul ei, fiecare zi cu planul scris pe o coală A4. Am notat câteva lucruri pe care să nu le uit înainte de ultima zi: Domnului Vasilescu trebuie să-i las 7 hârtii importante, din care două urmează să le termine singur, am scris 3 emailuri pe care le voi trimite zilele următoare, de anulat o excursie, de făcut testul pcr sâmbătă, să văd la cinematograf Jurassic World Dominion și Black Phone pe 18 iunie, dacă s-ar putea ambele în aceeași zi, tot pe criteriul să scap, să bifez ce am de bifat cât mai repede, să comand hamburger și pepsi, nu am mai mâncat de 10 ani și mai bine, am zis sa o fac acum să țin minte, ca o ultimă destrăbălare, plus multe banalități care urmează să-mi umple timpul până când plec.

Dimineața înainte de-a pleca la aeroport voi arunca pilota, cearceafurile, perna, prosoapele, papucii, pijamalele, când voi ajunge acasă vreau o piele nouă în care să dorm, dacă nu voi putea pe-a mea, deși încerc și asta din răsputeri, măcar atât. Nu e prima oară când fac asta, nuu, dar abia așteptam prilejul, la câțiva ani vine momentul mirific-fatidic: de-a pleca acasă. Nici nu știu cum e mai bine, de-a pleca acasă sau de-a mă întoarce acasă, cert e că prima expresia am am spus-o din inerție, pe-a doua am gândit-o. Prin urmare, natural este să plec acasă, ca și cum aș pleca oriunde altundeva și nu mă întorc, tehnic am locuit pe teritoriu românesc la câteva mii de kilometri depărtare, atunci nu am de ce să-mi bat capul că nu mă întorc. Prin urmare, năpârlesc periodic dintr-un proces firesc al vieții mele pe care l-am adoptat demult: arunc așternutul și e ca și cum mi-aș arunca epiderma. Renunțarea este desigur în favoarea celei noi. Asta înseamnă să ai sânge rece! Să năpârlești natural! Cei care nu sunteți rudă cu târâtoarele nu vă încumetați, exfolierea poate fi dureroasă.

(sursa foto: pinterest.com)