Carmen Sorescu
O reflecție despre istoriile pe care le purtăm în noi
Sunt zile în care am senzația că totul mă lasă. Oamenii. Timpul. Vocea din mine. Doar cerul, nu. El rămâne, dincolo de perdeaua subțire, dincolo de ziduri și oboseală, nu face zgomot,
nu bate în geam. Doar este. Îl găsesc dis de dimineața când nu am făcut nici ochi, nici cafea și la fel seara când sting lumina cu gândul că nici azi n-am făcut destul. Cerul nu întreabă. Nu cere explicații. El mă ține acolo lângă geam, necondiționat, ca o fotografie care nu se șterge oricât aș închide ochii. Și poate de aceea e atât de greu de înțeles: cum ceva atât de mare poate iubi fără să plece?
Cerul de dimineața, precum cel din fotografia sus atașată, nu se găsește nicăieri la fel decât la casa părintească, nu? Indiferent unde mă aflu, oraș, sat, munte, câmpie, cerul acesta de dimineața nu se găsește nicăieri la fel decât la casa părintească! Indiferent că deschid fereastra sau inima mamei cerul arată la fel, pentru că norii au grijă să fie la fel oriunde este un copil. Și chiar dacă am crescut, am la rândul meu copii, oblonul, un altfel de stern al ferestrei deschide pieptul. Cerul nu e doar sus în port în coșul pieptului iar păsările care-l străbat știu mereu drumul spre casă.
Când eram mică multe expresii nu le înțelegeam, am mai povestit odată când la înmormântarea străbunicului am auzit expresia: I-a sunat ceasul! Și chiar am căutat sub perna unde își ținea capul adormit un ceas, chiar credeam că ceasul din camera lui îl adusese aici în camera bună unde se puneau toți morții familiei înainte de a-i duce la cimitir, am întrebat-o pe mama, unde e ceasul, ei desigur nu-i ardea de râs. Acum însă mi-am amintit de expresia: A lua viața în piept, pe care mai toți mi-o spuneam cu jumătatea de gură: O să vezi când o să crești și o să iei viața în piept! Ei bine, nu făceam decât să-mi imaginez o fereastră, mai cu seamă cea de la camera mea care dădea spre curte, o deschideam în imaginație și-mi puneam forțele la încercare, pentru că da, mi se părea greu să iau viața în piept, acest animal sălbatic, oare cum aveam să-l îmblânzesc. Apoi nu puteam rezista acestui exercițiu mental și trebuia să-l pun în practică, cum altfel decât deschizând fereastra. Din păcate fereastra de la camera mea avea două rânduri de geamuri și agonia îmi era prelungită, deschideam cu greu balamalele, aveam degetele mici și putere insuficientă să se lupte cu aceste încuietori, dar reușeam până la urmă. Am avut noroc de o zi frumoasă, aerul cald mi-a schimbat pe loc părerea despre animalul fioros – viața, pe care eu trebuia să o iau în piept, să mă lupt cu ea cum se lupta Tom cu taurul, până la urmă se împrieteneau sub un pact anume. Bine, acum, șmecheră e și moartea, și chiar asta am simțit în ziua când m-a sunat mama să-mi spună că a murit tata. Chiar foarte abilă, singura care m-a fentat, în rest am tot căzut în picioare, dar de data asta, praful și pulberea.
Revenind la desenul animat așa vedeam lucrurile viața fiind taurul acela imens cu sârmă în nas care alerga bietele animăluțe. Tom îl salvează de la înec pe taur și acesta drept recunoștință că i-a salvat viața îi promite prietenie veșnică, cu acest prilej invitându-l și la o coridă, concluzia o veți trage singuri după ce vizualizați clipul[1] atașat.
Acum, după mulți ani, fac același exercițiu, deschid obloanele, cerul de la fereastră, curios, nu e același cu cel de afară, aici e mult mai aproape ca o promisiune spusă încet, așa doar pentru mine, se sprijină parcă de marginea geamului cu umerii care nu întreabă nimic. Nici mai mult nici mai puțin el însuși este o pisică liniștită sau nu, dar care a învățat să nu mai ceară atenție. Uneori mă uit prin el fără să văd nimic, inima începe să respire altfel, mai lent, mai blând, ca și cum cineva ar șopti: E bine, încă e bine. Și-atunci nu mai contează dacă plouă sau dacă telefonul pe care-l așteptam nu a venit, am cerul aici și e de-ajuns. De câte ori îl privesc e ca și când mi-ar da un răspuns, și da, de fiecare dată îmi dă. Îl întreb mereu de ce tace, de ce se schimbă mereu, de ce pare că mereu ascunde ceva. Cerul nu răspunde, doar își schimbă nuanțele ca și cum ar roși în obraji.
[1] Tom & Jerry, Episode 205, The Bull Fighters (1975).
