Cel mai frumos drum

Cel mai frumos drum este cel de țară, cel pe care merg matinal spre cimitir și nisipul trosnește sub tălpi. E puțin întuneric, dar pașii pătrund adâncimea din fața mea fără nicio teamă, știu singuri locul și dărâmă orice urmă de beznă spre destinație. Liniștea începe să fie și ea spartă încet, încet de diverse sunete, păsări, animale, oameni, aburii pământului și aburii respirației mele se fac totuna. Cărămidă cu cărămidă, noaptea va fi distrusă, devastată; la acest început de zi îmi place să mă plimb, când este un fel de întrepătrundere, când nu știu care pe care se mănâncă, care pe care se naște, e greu de spus care din care se rupe. Apoi mai sunt câinii, niciodată nu mi-a fost frică de câini, doar dacă ar fi fost turbați, bunica îmi spunea mereu când mergeam alături de ea tot pe aceste frumoase drumuri de țară și tot foarte dimineața, și tot spre cimitir: Nu are de ce să te muște, sunt și ei la fel ca noi! Când mi-a spus asta prima oară am aruncat în urmă o privire spre câinele care ne lătrase, ne privea prin gard, cu ochii mari reflectorizanți, ea continua: Ei latră doar când sunt închiși să-și apere curtea, dacă o să vezi unul în afară să știi că nu mai latră, nu mai are ce să apere. Bunica ușura totul, iar acest dar al ei s-a transmit tatălui meu și mie. Așa a și fost, în scurt timp ne-am întâlnit cu unul întins în fața porții care nu s-a deranjat decât puțin curios cu nările în aer.

Acum era la fel, mă simțeam mai mult păzită decât amenințată, faptul că îi vedeam din loc în loc ca niște santinele de-a lungul drumului alături de becurile stradale mă bucura. Cu o zi înainte văzusem pe Google Earth că acest drum chiar așa se cheamă, Strada Cimitirului, asta ca să fii sigur că la capătul lui e chiar sfârșitul, bine totuși că nu s-a numit Drumul oaselor, nu de alta, dar chiar nu-mi mai dădeam seama ce e ficțiune și ce nu.

Cimitirul are, nu știu cum să spun, calitatea sau defectul, de a-și schimba forma, așa cum fluviul Mississippi niciodată nu e la fel, ia cu el bușteni, rupe maluri, creează insule artificiale, într-o mare învolburare, aici părea identic, movile noi, altele care dispăreau, se tasau în timp, gropi de doi metri goale, pregătite, vegetație care crește luxuriant în alte locuri decât cele pe care le știam, cruci care se ivesc din senin și care blochează accesul. Seamăna cu o mare revărsare, nimic de zis, dar mai mult cu amintirea în sine, oricând îngropi, oricând dezgropi oase să faci loc altora, se poate deteriora sau exploda, este fără margini clare, un gard spart prin care intră câinii, lighioanele pădurii, iar ruptura asta este mai mult legătura cu viața și pare că nimeni nu vrea s-o îndrepte. Altitudinea, la fel, se putea schimba, eram ba pe munte, ba pe mare, ba în plin bombardament. Mie îmi e ușor, sunt dependentă de astfel de cimitire, jonglez cu dozele, și cu toate astea îmi e greu să trag concluzia care e drogul, viața sau moartea.

Cimitirul era înțesat de morminte și acum, abia aveam unde să pun piciorul, noroc că știam, era aceeași alee pe care tot mersesem în copilărie, ba cu bunica, ba cu mama, ca și când aș fi făcut la nesfârșit repetiție pentru o ultimă paradă. Era, într-adevăr, un fel de ceremonie, a mea cu natura, îmi etalam grija față de morții familiei mele, unde, dacă nu în fața mea. Venisem la propria festivitate pregătită, cu lumânări, brichetă, tămâie, cărbuni, flori. Aici este și „casa” mea – îmi spuneam, privind locul la vale între câmp și pădure pe unde dintotdeauna se scurgea râul. Așa era denumit de toți, râul. Același râu în care mă jucam pe vremuri, același râu unde se adăpau animalele, unde se spălau covoarele. Și dacă ar fi să le iau pe rând, același câmp unde se cultiva grâu, porumb, din care până la urmă mâncam, aceeași pădure de unde oamenii adunau lemne uscate, culegeau ciuperci, care ține adăpost pe timp de iarnă, zăpezile se poticnesc în ea, dar și vara când răcorea trupurile țăranilor întorși de la muncă sau mergeam să culegem sunătoare; totul un ansamblu conductor de viață, făcut din fire, ape, crengi, brazde, oameni, animale, morminte care împreună formează un itinerariu ireversibil, închis. Nu poți ieși din acest sistem imuabil chiar dacă nu vrei să-l urmezi, te ia cu el, în curentul lui cupid, te arde, te topește și te pune la treabă alături de toate cele. Ca bun comunitar, global, viu sau mort ești de trebuință.

Văzusem un film cândva: când o dată pe an, cu prilejul unei sărbători, oamenii din localitatea respectivă se adunau să vadă un film în cimitir. Totul era bine organizat, se instala un ecran imens, se aduceau scaune sau fotolii din zăpadă artificială, se vindeau bilete, floricele de porumb, sucuri, toate astea se întâmplau banal, printre cruci, cum se face azi în parcurile din București. Nu știu dacă fiecare avea loc lângă mormântul familiei lui, astfel încât să vadă împreună, nu știu nici dacă era doar o idee de film sau chiar se întâmpla cu adevărat pe undeva prin America, cert este că așa mă simțeam acum, când priveam spre râu și aveam în față toată valea, pădurea, cimitirul în pantă, care aluneca și el prin văgăuni odată cu privirea. Era ca un tablou pe care-l văzusem cândva agățat în casa cuiva, o imagine de film combinată cu o imagine reală, poate vis, sau mai bine zis, știam de undeva, un déjà vu, am rămas uimită și chiar mi-am zis cu voce foarte înceată: parcă am mai văzut asta, într-un film sau poate într-o ilustrată. Era exclus să se fi făcut o vedere poștală exact din locul acela unde mă aflam, la fel de exclus era și să se fi făcut un film, dar posibil ca imaginea ușor nocturnă, puțin înnorată, încețoșată, presărată cu morminte și fortificată în liniște, să mai fi fost redată. Era prea frumos să nu fi fost surprinsă.

Aveam să mă uit, deocamdată, minute bune în jur, lăsasem mormântul la final, ca pentru ospăț. Dincolo de un podeț lung, făcut din lemn, pe care se putea traversa râul spre câmpul cultivat este și acum un teren viran, pe vremuri de obicei aici veneau mocanii să-și instaleze corturile sau pășteau animale, cai priponiți, cineva mai făcuse un staul, cârdurile de gâște, la fel, erau lăsate libere în această zonă, dar acum este groapa de gunoi. Ironia sorții făcea ca lucrurile nefolositoare să fie aruncate la margine, periferie sau poate într-un anume fel și graniță. Cuvântul lucruri ar fi trebuit să-l pun între ghilimele atâta timp cât mă refer și la oameni, dar poate că asta suntem toți, obiecte, vremelnice, cu termen de expirare, dar care fertilizează. Și să nu vă gândiți la proiectul acela de a pune cadavrele în saci împreună cu semințe de plante din care acestea din urme să crească bio, nu, mă gândesc la numai la câte atlase mi-a cumpărat tata să mă crească, a plantat în mine tot felul de idei pe care le-am dus mai departe.

Nu mă puteam supăra pe nimic, cimitirul este locul acela pentru orice altceva, dar nu pentru supărare, în mod paradoxal, aici e o grădină umană cu trupuri puse la încolțit, cum te poți supăra pe un suflet care ar trebui să înverzească. Într-adevăr, aici se plânge, și se plânge mult, dintr-o indiscutabilă empatie cu corpul lepădat. Convertirea corpului în amintire e un proces trist și de lungă durată. Sună bizar, dar nici plângând nu pot fi supărată. Pe ce sau pe cine aș fi? Nu mi-a promis nimeni nimic, nu pot fi nici dezamăgită, nici părăsită. Și nu mă încurajam, curaj pentru ce, în cimitir totul are alt sens și o cotă echivalentă cu a muntelui Everest. Chiar dacă mulți oameni vin aici nu toți caută acele drumuri ascunse, nu toți știu să urce în propria ființă, majoritatea stă la poalele crucilor și plâng, vârful nu se vede, dar e dincolo de nori ca întotdeauna. Și chiar citeam undeva că de pe Himalaya se poate vedea în zare până la 300 și ceva de kilometri, în preerie e și mai interesant, din cauza curburii pământului și a faptului că linia orizontului e mai lungă, un om care pleacă, să ziceam acum, pe pământul plat, el se poate vedea timp de 4 zile cam la aceeași distanță, pare că nu se depărtează deloc deși o face. Tata se depărtase și el de mine dar continuam să-l văd.

Mă simțeam din ce în ce mai bine disecând cu privirea fiecare segment, fiecare parcelă de pământ și de cer, fiecare nume cu un loc al lui, iar asta îmi plăcea foarte mult. Câteva tufe de zmeură începuseră să se miște în adierea unui vânt pornit din senin, un mic vârtej chiar acolo lângă mine, m-am uit în toate părțile, soarele dădea semne anemice de toamnă că va răsări în curând. Eram obișnuită cu faptul că oamenii plantau flori direct în pământ, dar tufe de zmeură nu văzusem niciodată, era o idee.

Aburul încă se ridica discret, ce pământ viu, îmi spuneam, hrănit foarte mine, nu era nicio diferență între mormintele bine îngrijite și cele lăsate în paragină, solul expulza la fel din toate părțile. Era, da, un fel de echitate oriunde aș fi privit.

Cu lanterna telefonului am luminat, ceea ce se numește mormânt „proaspăt”, tânăr, fraged, și deodată monocromia a dispărut lăsând locul florilor. “Nu există suprafețe frumoase, fără o adâncime terifiantă.” – asta spunea Friedrich Nietzsche, că fiecare lucru frumos pe care lumea îl vede este o abstracție a unei complexități uriașe.

Nu-mi pot imagina ce se întâmplă în această adâncime terifiantă așa cum nu-mi pot imagina ce se întâmplă în mine sau ce se va întâmpla mâine, la fel de înfiorător. Totul se usucă, florile, lacrimile, trupul: pentru jerbe și coroane chiar văzusem un loc la intrarea în cimitir, aproape de gard și cât gardul, astfel încât gunoierii să preia ușor aceste deșeuri, acest loc era un adevărat mormânt de flori uscate și nume. Pentru lacrimi nu mai spun, se subînțelege unde-și au mormântul, iar trupul, trupul nu-mi pot imagina descompunerea, reacțiile chimice.

Am citit din inerție ce scria pe coroane, nume, nume și iar nume, asta ca să se știe cine a adus și cine nu, o indecență maximă, un fel de grandomanie – să-ți scrii numele pe coroană; era și al meu, îmi venea să-mi cer scuze față de tata ca și cum i-aș fi cerut iertare lui Dumnezeu: Iartă-i, tată, că nu știu ce fac! S-ar vrea solemn, exhaustiv: Regrete eterne! Apoi am început să mă mint, gândurile mele nu erau altceva decât șiruri de amintiri de cât de bine a dus-o și cât de fericit a fost, construiam, nimic altceva, decât un acoperiș sub care să-mi fie mie bine. Cine poate ști, a luat cu el acest adevăr, oricare ar fi fost, el nu mai poate fi vreodată elucidat. Adevărul e ca moartea – iată adevărul!

De ani buni mă gândeam la momentul acesta când voi fi în fața crucii lui și-i voi citi numele. Făcusem tot felul de exerciții mentale, tot felul repetiții de-a lungul vieții, bănuiam că va fi o cruce de lemn, flori, lumânări, disecasem prezența mea acolo ca pe un fruct, îmi imaginam ce voi spune, lacrimile, ca și când aceste semințe ar fi fost demult în mine și acum trebuiau scoase și fructul gustat. Ce nu mi-a trecut prin cap, a fost senzația de bine, de liniște, nu luasem niciodată în calcul serenitatea, calmul și acordul meu cu toate astea. Mă gândisem că mai degrebă va fi o ceartă, o luptă a mea cu Dumnezeu; nici pe departe. Eram redusă la tăcere de niște forțe sublime pe care încercam să le depistez în aer așa cum urmăream răsuflarea care ieșea din pământ. Am tras aer în piept foarte adânc, să inspir până-n măduva oaselor oxigenul din preajmă, mă simțeam într-un fel bine, acolo cu el, doar noi doi. Cumva cu socotelile făcute. Și m-am surprins, nu pentru prima dată, că nu am cuvinte, că nu știu ce să-i spun, cum să-l plâng, ca și cum nu e nimic rău aici, nimic de jelit, tot ce mi-a venit în minte a fost: Ce ai făcut tati, ai murit?! Un fel de întrebare căreia și azi îi aștept răspunsul. Naivă dar și ridicolă, suna ca și cum aș fi întrebat un copil: Ce ai făcut, ai pus înghețata pe tine?! Și mai mult de atât, aș fi pupat copilul care fusese stângaci.

Îmi veneau în minte tot felul de momente, amintiri cu tata, mai ales de când eram mică. Totul se derula în minte ca o succesiune de diapozitive pe aceeași temă, scurt, percutant, colorat în sepia. Poveștile lui erau încăperi în care mă ascundem de bună voie, îl provocam, mai ales să-mi spună ce nebunii făcuse la Institutul teologic, când ascundea ziare și citea pe furiș colegilor de cameră ce făcuse echipa lui favorită de fotbal. Îl simțeam așa de viu încât i-aș fi povestit ce s-a mai întâmplat de când nu ne-am văzut.

Aerul era foarte dens, vaporii, roua, umezeala compuneau o operă de artă, un aliaj în care vizibilul era combinat cu invizibilul atât cât să doară, o durere după ceva care a fost și mai ales după ceva care avea să vină, pentru că nu știam cum va fi restul zilelor fără el, acest amestec clocotea în mine și cât aș fi încercat să separ apa de ulei nu am reușit, și dacă în chimie nu se poate, de ce s-ar putea aici, nu suntem oare elemente ale aceluiași tablou puse de aceeași mână?!

Lumânările se topiseră ca niște bijuterii din aur și formaseră o crustă de ceară, un lingou, după ce s-a răcit l-am pus în buzunar, așa cum îi plăcuse lui, nimeni să nu plece de la el cu mâna goală. Prima rază, la fel, subțiase pereții nopții – se crăpa de ziuă, era timpul să plec. Am pupat crucea, de-acum noua extensie, noua lui frunte către noi.

M-am întors „acasă”, la fel cum m-am dus, fără nicio grabă, ca și când aș fi fost mereu primul client al unei cafenele încă nedeschise și aș fi avut de așteptat până aș fi sorbit „băutura” preferată, care trezește. De pildă, nu știam ce mă trezise, viața sau moartea, dar continuam să merg încet, la pas, pe cel mai frumos drum de țară, cel pe care merg dis-de-dimineață spre sau dinspre cimitir și nisipul trosnește sub tălpi, cel care are brusc o cotitură și se sfârșește în corpul meu; oriunde m-aș duce, drumul acesta se ține după mine ca un orfan care și-a găsit mama – nu există suprafețe frumoase fără adâncimi terifiante.

(foto din arhiva personală)