Carmen Sorescu 
Ne separăm de la naștere, de corpurile mamelor, de placentele în care am trăit o vreme și aici izolați în saci embrionari, după care depărtările devin tot mai vizibile, un pat mic cu gratii în care creștem, scutecele care cad lăsând locul hainelor, pereții casei, gardul curții, barierele orașului, granițele țării, apoi geometria socială, familia care ne este aproape, legăturile de rudenie, cercurile de prieteni, grupurile de interese din care facem parte, mediul înconjurător cu tot ce ține de el sau mișcările zilnice, ciclice, adormire, trezire, vicii, virtuozități; trăim într-o lume concentrică, iar zi de zi avem de aruncat nu doar celulele vechi ale pielii, cămășile de pe noi ci multe altele dăm de-o parte, oameni, uși, ambalaje, descuiem, deschidem, ne facem loc, înlăturăm. De dimineața până seara scuturăm și evităm pentru ca noaptea să ajungem la nucleu, la bucata noastră de pământ. Orice s-ar fi lipit de noi între timp este detașabil.
Trăim ca și cum am avea permanent în jurul corpului cercuri hula-hoop și facem exerciții individuale răsucindu-ne mereu și mereu ca în dansul nativilor americani sugerând o poveste în jurul focului, nicio mișcare nu e întâmplătoare.
Mereu am purtat chei multe în geantă, acum am 10, de la diverse uși, sertare, fișete, ba mai mult, la birou am un sertar în care am încuiată o altă cheie, cheie cu care deschid alte chei.
Și toată ziua de când mă dezmorțesc din somn și mă dezbrac de pijamale nu fac decât să mă dezlipesc și să mă descompun în dez, des – desprind, descui, deschid: ușa apartamentului, ușa liftului, ușa blocului, ușa metroului, ușa biroului, alte și alte uși, cu chei sau cu senzori, trebuie să recunosc că-mi plac ușile cu senzori, îmi place când mă apropii de ele să întind ușor mâna și să spun în gând: Sesam… și evident nu apuc de spus replica magică pentru că deja ușile se deschid, apoi seara, nu fac de altceva decât să revin, să mă recompun, relipesc cu re, în, închid, încui, înlocui ziua cu noaptea, și ce este distractiv că, se pare, diurnul și nocturnul au câte un set de prefixe specifice, primul dezvelește, al doilea învelește (trimite în interiorul borcanului-dex).
Ne despărțim neîncetat, nu doar de uși, paravane, ziduri ci și locuri, locuri natale, locuri turistice, bunici, părinți, de propriul corp, încet, încet și el se încuie. Alt suflet, altă cheie pentru alt corp, altă piatră aruncată în neant care descrie alte și alte cercuri.
Știe cineva unde se termină cercurile concentrice? Poate la malul unei ape dacă e vorba de o scoică pe care o aruncăm de pe plajă sau dacă e vorba de inelele trunchiului unui copac va trebuie să avem atâția ani să-l urmărim cât crește, dar dacă e vorba de un cuvânt urât pe care cineva ni-l aruncă în treacăt cercurile lui unde se termină?
De la celulă la microb totul începe să fie rotund, apoi încet, încet, se descriu alte și alte cercuri, în general pentru protecție și hrană, straturile devin capcane, adevărate fortărețe, Hermann Hess în „Lupul de stepă” spune că omul e ca o ceapă, pe mine comparația mă duce cu gândul la faptul că așa cum ceapa are mai multe foițe și omul are mai multe cămăși, straturi spirituale reprezentate în yoga prin tot atâtea cercuri concentrice în jurul corpului. După care natura: pânza de păianjen, crabii pe plajă, creveții pe fundul oceanelor fac case în cercuri concentrice sau celebrul peștișor a cărui casă a fost virală luni de zile pe internet, plante pe nisip care descriu cercuri și că totul e în cerc nu e o noutate, lumea nu se mișcă în pătrate, apoi intervenția omului, de la simpla învârteală la primele așezări umane, de la cei mai vechi megaliți din lume, Tepe din Turcia, care susțineau templul în formă de cerc, la Imperiul Asirian ale cărui orașe erau în formă de cerc, cum este de exemplu cunoscutul Ninive construit în cercuri concentrice și dacă e să rămân în zonă la actualul Bagdad sau Yerevan, la fel, concepute circular, apoi la noi în țară denumitul „sanctuar circular” de la Sarmizegetusa Regia, însă lista pietrelor dispuse în formă de cerc este foarte lungă, până la modernul turn distopic Ponte din Johannesburg cu renumitul lui gol interior unde este cel mai mare număr de sinucideri din oraș și multe altele care-mi pot scăpa, dar să nu uit curcubeul, în realitate e un cerc, noi vedem doar un arc, agata dacă e secționată în interior este concepută numai în cercuri concentrice, multe tipuri de dansuri în care participanții se așază în cercuri concentrice sau dansul dervișului în jurul propriul corp, multe filme au titlul Cercul, cum ar fi „Circle” (2015, – din care nu prea e bine să ieși), de la pavaje la candelabre sau jocuri, jocul lui Grimm cu cercuri concentrice în culorile curcubeului, experimentul științific cu pădurea de cedru din Japonia început acum 50 de ani în care copacii cresc în cercuri concentrice de diferite dimensiuni, dar nu nu neapărat, dacă te așezi jos cu fața spre cer în mijlocul unei păduri oarecare și privești inevitabil în sus observi că arborii urcă spre cer dispuși în cercuri, cercurile concentrice din florile de păpădie, floarea soarelui sau din fructe precum kiwi, sfecla roșie, gustoasele inele de ceapă, diadema mireselor sau tiara sfinților, și cu această lungă enumerație voi închide cercul, nu înainte de-a menționa petrogrifele din Mexic, elementele de artă cum este Templul Cerului din Beijing cu al său acoperiș în cercuri concentrice sau rozetele gotice, mai ales faimosul vitraliu de la Notre-Dame până la un cuib făcut de o pasăre și dacă e așa cum scrie, sunt constante care rotunjesc, precum pi, da-ți-vă seama, nu avem nicio șansă, ne tot învârtim, planeta e împărțită în meridiane și paralele, se învârte în jurul axei, centurile de asteroizi, inelele planetelor din praf și pulbere, sistemul nostru planetar și altele, iar în mijloc nu este decât acel inevitabil loc de origine, gol în care cădem sau nu în fiecare seară, precum găurile negre din mijlocul galaxiilor. Oamenii au utilizat forma cercului de la începutul începutului ca simbol pentru un tot unitar, perfecțiune, armonie, fiecare cultură are tot felul de reprezentări, de la zero la infinit, yin și yang, simbolurile pentru genuri, pentru pace, cercurile olimpice; cercul este originea atemporală, eternitatea, sinele, și așa cum spune Hermes Trismegistus: „Dumnezeu este un cerc al cărui centru este peste tot și a cărui circumferință nu este nicăieri.”
Intrarea spre acest gol al originii este uneori acel moment de maximum stres când, mie mi s-a întâmplat să uit de oamenii din jur, chiar de copil, l-am trăit luată cu diverse treburi, mi s-a întâmplat să uit că-l am, chiar dacă era la școală sau în aceeași casă cu mine, apoi bucuria, faptul că-l am, revelația, ca și cum ies din tunelul timpului și văd lumina sacră, trăiesc aceeași bucurie ca atunci când am aflat că sunt gravidă, atunci chiar m-am prăbușit, picioarele mi s-au înmuiat și am stat jos pe gresia din baie, și-mi spuneam: sunt gravidă, mamă sunt gravidă, și nu doar banalul apelativ, des uzitat: mamă, pe care eu am obiceiul să-l folosesc în situații extreme, de criză, chiar am sunat-o pe mama să-i spun că sunt deja mamă și eu, mama la fel, s-a așezat pe pat, a plâns, a fost o reacție în lanț când toată lumea amuțea și cădea la propriu și era ca și cum nici ombilicul nu se rupsese niciodată. Și cu toate astea suntem foarte separați…
Cărți precum „Primul cerc”, de Alexander Soljenițîn care vorbește despre cercurile din infernul închisorilor comuniste și care face aluzie la cele 9 cercuri ale iadului din „Comedia Divină” a lui Dante nu este decât o preluare a ideii de strat, nivel, ușă, cerc, dar care Dante s-a inspirat și el de la Hakim Sanai, în „Călătoria oamenilor pentru altă viață” unde găsim descrise aceste cercuri, care, la rândul lui, posibil să se fi inspirat din Cartea Sfântă, Dante împarte iadul în multiple cercuri la fel ca în Coran, eu acum scriu despre asta, și iată cum din om în om în aceste cercuri concentrice ajungem nu doar în același loc ci și să ne confundăm. Un cuvânt spus acum aproximativ 2 mii de ani este ca o piatră aruncată în apă, el se duce și se tot duce, încă vibrează de la Mecca, la Ghazni până la Roma și mai departe. Și cu toate astea nici când e vorba de moarte nu avem un limbaj universal, ajungem la ea pe căi separate.
Dar cel mai mult îmi plac jgheaburile protectoare din grădinile zoologice, acele șanțuri imense umplute cu apă săpate în jurul felinelor periculoase. Cred că fiecare om are un astfel de șanț în jurul lui, eu una am, ce e drept, apare instant și e conceput să apere din exterior spre interior, astfel că un individ care nu are un antrenament spiritual adecvat și nu poate sări, sfârșește la fel, mulțumindu-se cu privitul. Dar lăsând gluma de-o parte și întorcându-mă la origine, fiecare ajunge la Paradis prin propria ușă, prin propriile fapte.
Ce separă apa râului de mal este albia, nici ud, nici uscat, nici rai, nici iad, și omul e un purgatoriu de mâl, un provizorat, iar această tranziție încă durează. Venim de pe uscat copii, tineri, la bătrânețe ne așezăm cu picioarele pe mal, încet, încet, suntem amestecați, se întâmplă un fel de reconversie, după care curenții ne ia cu totul lăsând în urma noastră unde și unde care nu știu când se vor sfârși.
În diminețile când am timp să deschid laptopul îmi place să-mi încep ziua privind fotografii cu fiica mea mai ales de când era mică, dar și recente, prefer ordinea cronologică, ea coboară și vine lângă mine, nu doar din poze ci și în realitate, aud pașii pe scări din ce în ce mai tare și vreau să mă ridic să o întâmpin, dar ea ajunge prima lângă mine, se lipește de obraz și spune că-i e foame, o pregătesc de școală și când e ora de plecare deschid ușa și parcă o nasc din nou, mă uit după ea cum se urcă în autobuz, se așază, își pune centura apoi îmi face cu mâna ținând-o lipită de geam, nu știu de ce așa îmi imaginez că așa făcea și în burta mea când începuse să miște, după ce nu se mai vede închid ușa și la rându-mi duc mâna la abdomen practic fără nicio durere doar un gol care mă strânge și parcă mă trage în el la fel ca atunci când îți este foame, după care revin la locul meu să privesc poze în continuare.
Am sute de foldere, pe ani, pe sărbători, pe țări, pe vacanțe, pe tot felul de categorii, mă învârt prin ele și mă întorc în timp dar și în viitor, și mă gândesc la a doua zi cum vom merge în parc, cum se va îmbrăca, cum îmi va povesti ce a făcut în pauze, eu știu deja ce poze am să-i fac. Este din ce în ce mai separată de mine, nu doar de epidermă, uși, geamuri, ci de ea însăși, și cred că asta-mi lipsește să o știu lângă mine, lipită, foarte lipită. Și deodată am imaginea maică-mii care plângea când eram la liceu, mă urcam în autobuz și-i făceam cu mâna, era iarnă motorul nu pornea, șoferul făcea focul să-l dezghețe, eu râdeam cu colegii de lângă mine, ne bucuram că ne revedeam după sfârșitul de săptămână și iar mă uitam pe geam și ea era acolo încă în stație și nu înțelegeam de ce nu pleacă odată. Geamurile se abureau, ștergeam cu mănușa și reușeam să o văd iar cum se muta din loc în loc încercând să mă vadă prin ferestrele aburite, ne regăseam iar, ne zâmbeam și apoi autobuzul pleca. Niciodată nu am întrebat-o ce făcea toată săptămâna cât lipseam, nici fiică-mea nu mă întreabă ce fac în restul zilei.
Mă simt din ce în ce mai mult ca un oraș făcut după modelul Burgges al dispunerii clădirilor în cercuri concentrice care au în comun dependenta de centru. Centrul locul unde se lucrează, zona de birouri, clădirile cele mai înalte, apoi zona de locuințe, rezidențială, parcuri, zona industriala, a gropilor de gunoi, și tot așa de la mare la mic, totul se reduce. Am fost la început mamă când eram o clădire înaltă, frumoasă, iar acum mă scurg spre periferie, sunt mai mult o baracă unde nu vine nimeni să se adăpostească, dar cu timpul, cine știe va trage și sub adăpostul meu tot mai regresiv cineva, un cățel, un pisoi.
Fiecare om ocupă cercul care-l cuprinde, poate fi numai corpul însuși dacă individul nu poate face pasul de la singular la plural. Dacă acest cerc rămâne mic și corpul se înghesuie negăsind sau neacceptând altceva, cercul se rupe, iar corpul fără altă axă pe care să se învârtă se risipește, cred că e mecanismul prin care lucrează depresia sau alte agonii, însă acum vreau să găsesc cercurile pe care fiecare om stă învârtindu-se în jurul propriei sale lumi.
O haină care rămâne mică trebuie înlocuită. Niciodată nu ne vor mai încăpea hainele din copilărie așa cum nici fluturele nu mai încape în crisalida. Trebuie să ne mutăm, să înLocuim, să pășim, să înaintăm, și cred că tot timpul spre o formă elaborată.
*
Și ce-mi place la scris e că pe măsură ce stăm împreună deodată devine incapabil să-l mai opresc, este precum cățelul vară-mii care atunci când a văzut drumul spre casă mă trăgea cu lanț cu tot; și când mi-a scăpat s-a dus mult în față și s-a învârtit mult și bine în jurul cozii până l-am ajuns din urmă 😊. După cum citeam ieri, cercetătorii britanici au făcut un studiu să afle de ce câinii se învârt în jurul cozii și au ajuns la concluzia că este pe fond emoțional, de bucurie că primesc hrană sau că se duc la plimbare, din frustrare sau din joacă pur și simplu, aș jura că și eu scriu din aceleași motive.
(Poliester V)
