Carmen Sorescu 
Suntem ceea ce mâncăm sau nu?!
Expresia scrie „bine” sună precum ai mâncat bine, simplu, ești mulțumit, numai că acest „bine” este relativ, fiecare are prăjitura lui preferată, suntem diferiți de la papilele gustative la suflet. Cu stomacul plin nu prea te mai poți plânge de nimic, pentru câteva ore ești calm, apoi șarpele neliniștii se zvârcolește: azi ce mai citesc?! Se confundă oare hrana: ce mai scriu cu ce mai citesc? Care e hrana, care e voma? Sunt identice? Atunci când citesc îmi vin câteva replici, idei și chiar dacă nu le aștern pe foaie nu e oare ca și când le-am scris, trăit? E complicat sau nu procesul reconversiei? Reziduurile, de exemplu, amintirile, intră în procesul tehnologic al minții și pot fi reutilizate în cărți. Rugina oxidează și se extinde, din când în când trebuie curățată, cariile lemnului la fel, și în general învechitul trebuie lăcuit, îngrijit, poate chiar ascuns. Însă, tenta de uzat, mai recent, se folosește chiar din fabrică la lucrurile noi, acest strat artificial, patina, dă valoare. În acest fel, pojghița peste unele amintiri e un avantaj, dar a contraface e specific literaturii, iar acest „bine” nu știu cât și în ce proporție aparține autenticității și cât e reprodus fraudulos, contrafăcut.
Mai degrabă a scrie „bine” vine din contrariul îngrijirii de sine, din nealimentare, din lipsa fructelor, iar pentru a găsi ceva comestibil trebuie să faci ceva, să pleci, să rogi, să îndupleci, să te cațeri. Personal, mă cațăr de trecut, nu știu ceilalți ce metode au, nici nu vreau să știu, fiecare se descurcă cum poate. Cu cât ești mai neîngrijit, necurățat, murdar și mizeria se vede cu ochiul liber ea prinde luciu, strălucește. Așa se întâmplă cu hainele uzate, la fel cu unii oameni. Cine are grijă de el o duce bine, își face toate poftele, își cumpără ce vrea, se duce unde vrea, cine își satisface corpul, mintea, e satisfăcut. Scrisul vine din acea continuă căutare de sine. Cum oare unii se găsesc așa repede? De pildă și eu am buletin, îmi știu numele, unde locuiesc, ce familie am, nu e vorba de înțelegerea imediată, e vorba de ceva mai subtil care macină, nici măcar de celebrele întrebări devenite clișee: cine sunt, care e rostul meu pe pământ, de ce scriu, de ce citesc nu e vorba, au decăzut demult din repertoriul scriitorilor aceste tribulații. E vorba despre resortul care te trimite la masa de scris, ce imbold, ce avânt, ce stimulează? Dacă nu duci gunoiul câteva zile începe să miroasă, trebuie scos din casă, probabil la fel începe și mașinăria scrisului, umpli foile, așa cum umpli tomberonul. Ce se reciclează aici și cum se transformă ține doar de măiestrie. Și vorba lui Kafka, copacul nu trebuie să-și forțeze seva de teamă că vara nu mai vine să coacă fructele, trebuie să aibă răbdare. Așa mă gândeam și eu că pescarul la copcă este un exemplu pentru cei care scriu, sau nu un exemplu ci metonimie.
Evanghelia după Ioan 4:13-14 vorbește despre Isus care i-a spus samaritenii: Oricine va bea apă de aici va înseta iar, cu referire la fântâna obișnuită din care femeia scotea apă, și că oricine va bea apă de la El nu va mai înseta. Mâncarea mea e să fac voia Domnului. Poate că la fel, când scriu setea e potolită, contrar faptului că scot afară povești și mă golesc, procesul în sine potolește. Și practic și sciitorul și cititorul sunt săturați. Îndestularea prin golire, prin grija față de alți, prin această împărtășanie pe care mulți simt nevoia să o facă, să spună și altora, să predice, cum spun unii ține de semne divine. Nu aș spune chiar așa, unele întâmplări le-am trăit pe pielea mea, altele sunt invenții pure de dragul literaturii, însă toată lucrătura asta de-a sta cu mine face ca izvorul să nu sece. Singurătatea e artă pură. Simplu fapt că ești singur descrie în jurul tău o aură specifică, oamenii te abordează altfel, cu teamă, să nu te spargă, ca pe un bibelou de cristal, ca pe o icoană, le e frică să te atingă, dacă se împlinește. Un om singur e în stare de minuni. Nu vreau să aduc vreo atingere celor cu mulți prieteni sau care sunt înconjurați de semeni, însă își pierd esența, se împart și colo și colo, până rămâne gol, a doua zi, are nevoie din nou de acest gest, de-a se revărsa
Ioan 6: 26: Lucrați nu pentru mâncarea pieritoare ci pentru cea care rămâne pentru viața veșnică. O farfurie cu mâncare nu se compară cu o carte dar să nu subestimăm faptul că farfuria cu mâncare îți dă o picătură de sânge iar cartea o ia, o consumă. Totuși pentru viața veșnică trebuie să mănânci, trebuie să ai putere să ajungi să mori😊
Din 1992 de când am venit în București, din spatele casei de unde locuiam, pe strada Sevastopol mai ales, se auzea mereu o femeie tânguind: sticle goale, sticle goale. Și anul acesta am auzit-o la fel de des. Femeia trăia din reciclare, era de la sine înțeles. Desigur, în contextul orașului, ea părea o mică pasăre pluvian, scăpa oamenii de aceste deșeuri, greu și inutil de depozitat, dar nimeni nu avea tone de materiale nefolositoare să o îmbogățească, și totuși femeia trecea la două zile în speranța că s-a mai consumat și mai e ceva de aruncat. Au trecut aproape 30 de ani din prima zi de când am auzit-o aproape jelind: sticle goale, sticle goale, și pentru mine, mai ales iarna când se auzea viscolul, suna mai mult: suflete goale, suflete goale. Anotimpurile se schimbau și ea continua să vină pe străzi ca făcând parte din circuitul apei în natură. Strigătul ei nu era țipăt oarecare ci era ceva între rugă și dojană, niciodată nu am văzut-o, dar de fiecare dată când o auzeam mă opream din activități căutând-o cu privirea încurcată mai ales prin mine. Oare eu când scriam, nu făceam același lucru? Ceream un mic ajutor, un bănuț amintirilor. Cu scrisul se întâmplă la fel, fiecare se mulțumește cu peștișorii aduși la mal pe foile ca niște țărmuri largi și dornice de oameni, cu ce ne vine, puțini se duc în larg și fac scufundări. Dar, nimic spectaculos, nu se pot ieși din acest cerc vicios al ambalajelor de îndepărtat. Există o asemănare în perseverența femeii și a mea, și eu prefer străzile dosite și nu bulevardul principal pentru că acolo nu am nimic de prezentat, conștientă de mărunțișul pe care-l car în spate și mai ales că voi fi amendată pentru aceste fleacuri, dar ce e de speriat e că îmi place să mă joc și eu cu legea. După o vreme m-am mutat un kilometru mai sus și surpriza a fost că imediat a doua zi dis de dimineața am auzit aceeași voce, pesemne că femeia mergea din cartier în cartier, dar ce mi-am spus a fost: Nu am scăpat nici aici! Repetarea și repetarea acestei expresii: sticle goale, sticle goale s-a adâncit ca un rid, a lăsat o amprentă, ca un procedeu de învățare, ca o împământenire, și la un moment dat m-am trezit că aud ecoul ei în mine, de pildă ca azi dimineață, cu gândul la ea am reprodus ceea ce-mi intrase în sânge de mulți ani.
