Carmen Sorescu 
E o întrebare aproape umoristică, dar la care aș putea răspunde de dragul distracției. Nu sunt o plantă căreia dacă i se toarnă la rădăcină vitamine, zaț de cafea, coji de ouă și peste puțină vreme să facă flori, și nu doar atât, să o țină așa toată vara într-un incoerent miracol. Întrebarea e altfel: cine mă hrănește, ce fel de om e acela ca să scriu „bine”? Tata înmulțea un soi de viță pentru vin alb, cel cu boabe mici și foarte lipite între ele, repede și sigur, căruia dacă îi trecea prin pământ o joardă anul următor de partea cealaltă creștea identic altă viță. Dar expresia: Sub arborii mari nu crește nimic e cât se poate de adevărată, progeniturile marilor actori, scriitori, oameni de știință au eșuat din pricină de prea multă umbră, aș spune la prima vedere, dar e mai ales din cauză de saturație. Cine are tot în viață, un tot servit pe tavă nu are pentru ce munci, e înfrânt de propria avuție. Și pentru că tot am în față o carte despre creșterea viței de vie, aici mai scrie că: nu încercați să înmulțiți soiurile nobile prin butășire, acestă viţă va crește debilă, va fructifica slab și va muri în circa 6-8 ani. Prin urmare noblețea nu se transmite așa ușor 😊
Așezatul pe scaun în fața mesei de scris este precum așezatul pe scaun în fața unei bălți, în ambele cazuri aștept să prind ceva. Sunt zile când plec îndestulată, sunt zile când mă reîntorc pentru că nu am scris nimic. Recunosc, nu am prins pește niciodată, doar când eram mică, într-o iarnă, heleșteul pe care mă jucam împreună cu alții copii înghețase și am văzut un pescar la copcă. Ne-am oprit toți din joacă: Pescarul la copcă! Revelația lui a fost ca un titlu de carte. Priveam din depărtare, știam că dacă ne apropiem riscam să cădem în apă, așa că admiram topită din depărtare. A fost una din puținele dăți când m-am înduioșat atât când să nu-mi mai simt picioarele. Nu știu nici acum de ce se căznea acolo în frig când la mal erau mulți pești, dar morți, probabil de la temperatura scăzută. Întotdeauna ce e viu chinuie, și asta îmi place și mie, cât aș îndura, ceea ce e în adânc e mai gustos. Ei bine, da, imaginea pescarului la copcă de atunci s-a transferat aici, seamană destul de bine și pagina albă cu lacul glacial. Încerc să sparg zi de zi crusta în speranța unui pește, dar am observat că și în lipsa acestuia tot dau de ceva, de exemplu, apare banchiza, pe care plutesc în fanaezie fără a aduna nimic, sau poate cine știe, poate că numai menținerea mea la suprafață e îndestulare 😊
Ce mâncați, ce beți, ca să scrieți „bine”? Eu una, dintr-un zăngănit de amintiri, o hrană subtilă, sațiabilă din care vă voi împărți. Cămila stochează în cocoașă grăsime ca să o convertească în energie, ursul la fel, se pregătește pentru hibernare cu câteva kilograme în plus, de la momentul întâmplării până la scris este destul timp pentru schimbare, înnoire, și exemplele pot urma. În tot acest proces, se slăbește, se pierde, unii din greutate, alții din povești, pielea se subțiază și se poate vedea prin ea, dacă ies cu bine din iarnă scriitorii pot deveni ferestre. Dar, scrisul ca și mâncarea lucrează în favoarea mea. Numai că până la urmă scrisul depășește corpul, ajungi undeva unde nu mai ești tu, pe foi ești de obicei ceva mare, rege, stăpân, chiar Dumnezeu. Pierdere identității – căci despre asta e vorba și când citești și când scrii, asta e tendința irealității de-a te prinde în coconul ei, alb desigur, narcotic, mai ales de-a te face suprem, ceea ce nu poți fi niciodată dincolo. De asta se fuge aici și se escaladează prin marile romane sau prin eternele căutări prin scris, însă la întoarcere mulți uită ce au fost și se cred la fel, regi, stăpâni, zei, dau interviuri în neștire, adună în jurul lor ca profeții, în general oameni și mai slabi, cărora statul la umbra altuia e mai sigur, mai comod. Sunt astfel, zeci, poate exagerez, sute de scriitori atât de îmbătați de propria soartă convertită în imaginar, lucru bun până la urmă, dar ca la orice stupefiant turmentarea se vede cu ochiul liber. Un cititor decide singur, nu e nevoie de galerie: veniți, cumpărați, luați, aplaudați, haideți, îndemnurile obositoare sunt de obicei pentru produse ieftine, lucrurile valoroase…, nu știu dacă ați văzut dar pentru un ceas Rolex nu se face reclamă dar pentru pulpe de pui da, tot cam așa.
Păsările flamingo sunt roz pentru că se hrănesc cu creveți, alte păsări au picioarele bleu din pricina coloranților aflați în alimentația lor, dar e un avantaj, cu cât ești mai colorat ești mai atrăgător, dar asta nu e nimic nou, se observă și printre noi aceste gesturi fine, naturale; apoi, culorile libelulelor sunt variate pentru că fiecare subspecie se hrănește cu altceva, frunzele unor copaci sunt roșii nu neapărat pentru că clorofila dispare odată cu sezonul rece ci și pentru că solul e mai sărăc, sau alții își înroșesc frunzele datorită unor elemente chimice specifice zonei în care trăiesc. Numai că pigmenții luați din flori, semințe, rădăcini pot fi uneori doar o mască, sau după sezon și după o vreme pigmentul dispare. Când suntem îndrăgostiți radiem, de regulă suntem gri 😊 dar contrar acestor cercetări pescărușii noștri din București ciugulesc din gunoaie, cum reușesc ei să convertească resturile în ceea ce sunt?! Ar trebui să se nască toți strâmbi, rebuturi, irecuperabili, dar ei se nasc frumoși. Ceea ce face acidul gastric în stomac poate face și un creion pe o foaie. Și creionul macină, macină până stoarce vin sau oțet, depinde de fiecare. În piața Obor un comerciant are un malaxor în care pune struguri și face must pe loc, nu am avut niciun dubiu pentru că am văzut cu ochii mei și am cumpărat fără să gust, numai că atunci când cumpăr o carte lucrurile stau altfel, trebuie să citesc în librărie câteva pagini.
Pe de altă parte, cine și-ar imagina că dintr-o ceapă urât mirositoare, cu un aspect nu foarte agreabil, câțiva cartofi și un morcov plin de pământ se poate face o mâncare apetisantă? 😊
Suntem ceea ce mâncăm sau nu?!
(prima parte)
(sursa foto: pinterest.com)
