Ce îmi place…

„Pentru șarpele meu, nimeni nu trebuie să-ți liniștească sufletul”, Imn către Inanna, Enheduana.

Îmi place în fiecare dimineață să ies cu cana de nes să mă plimb prin curte. Este surprinzător câte se pot întâmpla peste noapte: trandafirii dau boboci de niciunde, afidele și ele prezente numai pe muguri au mai uscat unul, urechelnițele încă dorm amorțite între petale; după care la primele raze încep insectele să zboare: tot felul de fluturași, albinuțe, buburuze etc. Viața e roz și la locul ei, nimic nu pare să deranjeze, nici măcar eu care ud târând după mine un furtun care seamănă negreșit cu un șarpe verde înspăimântător, pară că nu le este frică iar viermii nu se dezlipesc de tulpini nici măcar sub jet. Am văzut un vierme alb precum floarea pe care era așezat și din care se hrănea, după dezastru, pare zi de zi, dar m-am gândit ce fel de fluture va ieși din larva lui și l-am mutat la loc ferit să-și facă larva în liniște. După care un mușuroi de lângă tulpina cireșului pe care l-am inundat a făcut să iasă sute de furnici și m-am gândit exact la: „ea stârnește confuzie și haos împotriva celor care nu o ascultă, accelerând măcelul și incitând la potopul devastator…, îmbrăcată într-o furtună furioasă, un vârtej de vânt”¹…

Ei bine, chiar nu-mi place să fiu astfel de zeiță, sau dacă da, una care să facă acoperișuri, movilițe, cuiburi, una care să construiască. Până și ciorilor le-am lăsat cireșe, ce m-aș fi făcut făcut ele, asta pentru că, în primul rând, ele mi-au lăsat mie și nu s-au lăcomit să extermine totul, desigur, că și-au păstrat și pentru ele, dar cine m-ar mai fi croncănit. Nu am avut niciodată mânie pe nimeni, știu că ele când am venit m-au tolerat și nu s-au calicit să le mănânce pe toate, ar fi putut la câte erau, dar și-au mai păstrat să aibă zi de zi, plus că mi-a plăcut că nu veneau în cireș decât după ce intram în casă, aveau acest respect! La început făceau zgomot de bucurie, după care, când și-au dat seama că este un om în preajmă veneau în tăcere, să nu mă prind că sunt și ele pe acolo, “mânia mea nu exista și nu era o inundație devastatoare căreia nimeni nu-i putea rezista”², dimpotrivă. Să mai spun neapărat despre puiul de pițigoi pe care l-am găsit și numai cu o aplicație google am aflat ce fel de pasăre este, credem că este sticlete, dar nu, acesta era mult mai colorat, și familia lui când puiul și-a luat zborul și a căzut chiar la picioarele mele au făcut un tărăboi la fel ca în poem. Mi-am amintit de motanii vecinilor care noaptea fac turul curților în căutare de rămășițe culinare sau un loc de dormit și l-am pus la loc ferit, după puțin timp totul s-a limpezit, s-a lăsat tăcerea și odată cu ea și zborul s-a întremat. Da, acum să nu vă imaginați că eu când pășesc prin livadă stropesc numai cu fapte bune, nu…, stropesc și cu erbicide și insecticide, schimb tunelurile de cârtițe să aibă ieșire în alte părți și nu direct sub solar, într-un cuvânt, îmi place joaca cu natura și cu supraviețuirea. Inteligența și mijlocele fiecăruia sunt arme letale, în lupta mea cu omizile am pierdut, trandafirul care urma să fie cel mai spectaculos, un soi rar și scump este mâncat doar noaptea, ziua, cât am stat de pază nu am văzut nimic, nici pe sub frunze, nici pe tulpini, chiar am săpat ușor la rădăcină să văd inamicul și nimic, am spus omizi, căci după forma taxării frunzelor asta par a fi, dar posibil să fie doar una și bună. Toată ziua sunt murdară de pământ, noroc că apa la furtun este destul de suportabilă și habar nu am de ce îmi place toată munca asta, uneori în zadar, uneori cedez, natura niciodată, este mult mai puternică câte spray-uri aș folosi, viața își face loc în orice crăpătură. În orice fisură, în orice crăpătură se află ba un păianjen, ba o râmă, un gândac, un melc sau ouă, larve etc; și apropo de asta chiar anul acesta o petunie a răsărit, tot așa, de niciunde, într-o fisură a cimentului din alee. Ce puteam face decât să tai fundul unui ghiveci și să-l pun peste floare până jos și acum pare ca sădită de mână de om, toată lumea o ocolește și o admiră: Ce minune! 😊

De unde trag concluzia că: Orice rană servește cuiva. Fie că e vorba despre plesnitura unei coji de copac, a pământului în sine, a dalelor, chiar și în tăieturile de pe mâinile mele își fac loc bacterii care ustură înmulțindu-se. Pentru că repet, viața își face loc în orice deschizătură, și nu doar prin grădină ci și în inima ușor lezată își fac loc ”șerpi”.

Apoi, în aerul puțin rece îmi place să stau cinci minute cu fața la soare, oricum sunt bronzată tot timpul anului, sub cerul tropical totul devine negru, pielea, inima, cuvintele… totul e mai ars, mai trecut prin foc, fapte, amintiri, poate tocmai de asta îmi place friptura bine făcută, ceaiul și supa fierbinți, prăjiturile pârlite😊. Sunt făcută pentru deșert, în primul rând că nu beau apă, nu îmi e foame prea des, îmi plac hainele lungi și negre, îmi acopăr părul, nu-mi place să mi se vadă fața, merg pe jos 15-20 km fără probleme. Mai mult rezit la minciuni și răutăți ani de zile, nu mă uit la capra vs. Rolls-Royce-ul vecinului. Îmi place că mergem la fel de desculți deși ne despart milioane de $, și că diferența nu se numără în bani ci în dimineți când ne simțim lipsa și ne căutăm cu privirile… Îmi plac locurile pustii pentru că întotdeauna duc la mine, și poate că ar suna a egoism… dar numai în acest fel deschid ferestre după ferestre și văd oamenii, altfel sunt oarbă. Îmi place aerul curat, rece care se ivește mai ales când deschid câte-o carte veche, și paradoxul este că praful ei usucă unele cruste.

(sursa foto: www.artrabbit.com/events/she-who-wrote-enheduanna-and-women-of-mesopotamia-ca-34002000-bc)