Carmen Sorescu
O bucată de carne (6)
De la o vreme caut inimi în orice, nu că ale oamenilor s-ar fi micșorat sau s-ar fi împuținat, rareori am căutat în ei, doar că ieri citeam un articol cum că și Pământul ticăie la intervale de timp, ceea ce, categoric ar însemna că undeva, ceva, ce altceva, dacă nu o inimă, pulsează. Caut inimi în copaci, în flori, în cărți, în poezii, în proză, în camere de hotel, chiar pe străzi; și, desigur, nu mă refer la desene pe asfalt sau graffiti, ci la acel centru care animează și dă energie, și care per ansamblu formează un „cerc” vital. Și precum pescarii care se înarmează dis-de-dimineața cu undițe, momeli, sandviciuri și eu fac la fel, deschid laptopul și mă gândesc azi unde să mă arunc, în ce context. 😊 Deloc descurajată și înfricoșată, în același mod precum căutătorii de aur sau de perle, cu instrumentele necesare încep. Ce am în comun cu acești oameni de acum un secol, când nebunia aurului și a perlelor lua mințile, este, da, îmbogățirea peste noapte, asta îmi doresc și eu. Ce i-a liniștit pe aceștia nu a fost decât industria înlocuirii sau a falsificării, au apărut gablonzurile, perlele de cultură sau de plastic, sunt convinsă că și cu inimile situația stă la fel.
Inimi autentice, care nu se alterează niciodată numai mamele au.
Se vorbește adesea despre inima orașului, inima pădurii, inima insulei, inima petrecerii, a mării, a comunității, a națiunii, a muntelui, a întunericului etc; pentru că până la urmă orice și oricine are o inimă, acest lucru pare de netăgăduit.
Egiptenii la îmbălsămare au decis să păstreze în canope anumite organe precum: plămânii, ficatul, intestinele, stomacul numai că inima au lăsat-o în corp spre mumificare, toată lumea s-a întrebat de ce, iar răspunsul lor a fost: pentru că inima este locul sufletului, și dacă se întoarce să aibă unde sălășlui.
Trăiesc alături de mine, de acest eu necunoscut, un zeu și un muritor, simt nevoia să-i mulțumesc că nu dă voie nici unuia, nici altuia să se instaleze de-a binelea, corpul în sine este ca o balanță cu două talere, cu două mâini, una care dă, alta care ia, la mijloc este o ființă necunoscută cu o singură inimă care face dreptate, care nu înfulecă, care nu dezbină, este cu mult mai corectă decât zeul, cu mult mai puternică decât muritorul, practic doar el trăiește, cele două entități servesc.
Citeam ieri un articol cum că soarele este alb, alb pur, culoarea aurie o dă atmosfera Pământului, apoi explicațiile cu lungimile de undă scurte și lungi care se disipează și mai ales dacă am fi în spațiu, în afara atmosferei am vedea soarele alb. Ei bine, multe astfel de lucruri se întâmplă de la un timp, să vezi ceva și să fie de fapt altceva, așa se întâmplă și cu mine, vezi ceva, dar de fapt, sunt cu totul altceva, nu neapărat altcineva.
„Orice ai face lucrează la asta din toată inima ca lucrând pentru Domnul, nu ca pentru (oameni) stăpâni umani”, (Coloseni 3:23).
„Căci așa cum fiecare dintre noi are un singur trup cu multe mădulare, iar aceste mădulare nu au toate aceeași funcție, tot așa în Hristos, noi, deși mulți, formăm un singur trup, şi fiecare membru aparţine tuturor celorlalţi. Avem daruri diferite, conform harului dat fiecăruia dintre noi”, (Romani 12: 4).
Oamenii au o singură inimă, metaforic, unii o au mai mare și mai bună, alții nu, sunt chiar fără inimă, dar alte vietăți, de exemplu inteligenta caracatiță are trei inimi, și aș vrea într-o zi să-mi imaginez în lumea lui subacvatică ce fel de poezii s-ar scrie.
