Cartierul din mine

Fiecare om are locurile lui unde ar vrea să meargă, poate o listă, poate ceva de bifat, de făcut în viața asta, poate a fost îndemnat de vreun prieten sau pur și simplu a descoperit singur. Avem locuri neapărat de vizitat în țara noastră, de pildă, mie una, care-mi place mult să merg cu trenul, de câte ori se întâmplă ca acesta să oprească în stația Ploiești Vest văd pe fereastră un cartier de blocuri pe care-l privesc cu teamă, nu neapărat ciudată, dar o teamă care mereu m-a îndemnat să mă dau jos și să merg într-acolo ca și când aș avea ceva sau pe cineva de salvat.

De fiecare în dată îmi venea în minte: Aici s-a născut Nichita! Și nu-mi puteam imagina ce fel de copilărie a avut în acest oraș, cât de diferită, poate grea, ce uniformă avea, unde se juca, ce mânca, unde dormea, dar îmi puteam imagina cum mergeam pe alei cu o baghetă magică în mână și înfăptuiam minuni. Este aici o pădurice de pini căreia îi știu povestea de la un amic care el însuși când fusese elev plantase puieți, de câte ori o văd îmi amintesc de el mai mult ca de oricare prieten al meu și nu știu ce fel de amintire a semănat și în mine cu această istorioară, de altfel, banală, dar se revigorează de fiecare dată. Apoi, blocurile, ele în sine, mă sufocă, mai ales prin culoarea austeră, cenușie, ploaia care a desprins zugrăveala, pereții, cărămizile la vedere, șiroaiele de vopsea scurse pe pereți, din depărtare poate părea un desen abstract, în același timp perfect măcinat, parcă stors de o mână deloc divină. După care cerul fumuriu, ca un făcut, de câte ori merg în direcția munte mi s-a întâmplat să am impresia din cauza norilor foarte joși că pământul se unește cu cerul, aceeași culoare plumburie unește într-un tot unitar, fără puls, fără ritm. Aceeași culoarea mohorâtă care se desprinde parcă din asfalt, din furnale, din clădiri, chiar din oameni intră și iese prin mine dându-mi o stare de melancolie. Oamenii stau prinși în aceste menghine ca în niște curse de șoareci, se lasă momiți zi de zi de bucățica de brânză a familiei, mai vin și azi, mai vin și mâine, la o firimitură, la două, până se obișnuiesc, până când nu mai are rost să plece. Sunt convinsă că numai unui îndrăgostit lulea, poate drogat sau bolnav psihic i-ar plăcea să locuiască în această zonă, nu știu dacă mică, dar insalubră. Când ești la margine te poți înăbuși de propria făptură, sau mai bine zis, când ești la periferie doar propria minte îți ia răsuflarea. E drept, aici sunt furnalele, sau erau, acum nu mai sunt funcționale, și chiar dacă nu mai sunt ele continuă să intoxice prin simpla poziționare, pentru că ele reprezintă extremitatea, mahalaua, granița.

Trenul pleacă din stație încet, încet, parcă să nu deranjeze, să nu fie simțit, rușinat, iar eu odată cu el las în urmă ceva din mine, tot un fel de fum format din gânduri alambicate, greu de descurcat, greu de digerat, dar care după un timp se anihilează în aer, niciodată nu se concretizează. Până la urmă, da, într-o zi m-am dat jos în stația Ploiești Vest, i-am spus taximetristului să mă plimbe 30 de minute prin zonă până la sosirea trenul următor spre București. Nu a părut uimit, de ce ar fi fost, probabil văzuse multe la viața lui, dar m-am simțit ca și când m-aș fi dus la un mormânt pe care nu l-am mai vizitat de foarte mult timp. O haită de câini lâncezea la umbră sub câteva tufe, buruienile crescute printre betoane erau ofilite din pricina căldurii excesive, coșurile de gunoi pline ochi și tot felul de reziduuri căzute pe lângă emanau un miros neplăcut, semn că nu prea trecea salubrizarea pe aici. De la balcoane se vedeau rufe puse la uscat, o bătrână pe un scaun stătea cu fața la soare, nemișcată, înțepenită, pictată parcă, parte din zid. De undeva răzbătea un zgomot de minge, bănuiam că se jucau copii. Când am intrat mai bine prin intestine, cumva străduțele duceau unde nu te așteptai și se desfăceau în fața mea ca venele spre inimă, am observat că nu erau copii, ci doar unul, care lovea mingea într-un zid, și culmea cu cât mă apropiam larma se micșora, doar golul dintre clădiri amplificase senzația. Am privit de jur împrejur, câinii ridicaseră capetele și se uitau la mine fără să latre, cuminți, toropiți, copilul continua să bată mingea, doar el pulsa în acest cartier mort.

E foarte ușor de spus ce am văzut aici, dar cel mai mult nu peisajul m-a înspăimântat, oarecum mă așteptam, ci faptul că acest loc semăna cu unul din mine, unde, în care tot la fel, mă dădeam jos foarte rar și plecam cum venisem, cu mâna goală. Plimbarea aceasta a întregit ceva. Era 1996 și lumea părea că e pe cale să se schimbe, sau, cel puțin, așa speram, așa ni se spunea, și toți eram cuminți, sub umbre imaginare, fericiți, așteptam.

Am revenit azi, 2022, București, am mers pe jos de la Piața Romană pe strada Eminescu și mi-am dat seama că Ploiești Vest s-a mutat pe nesimțite aici. Femei care vând pe jos flori, lavandă, croșeturi, altele care cerșesc, trotuarele găurite de timp, crăpate, despicate, dalele și bordurile sparte, gropi la fiecare pas, canalizări fără capace, oamenii grăbiți știu să le ocolească, le cunosc, așa cum de pildă, ai fi în junglă, și știi zona unui leu, e bine de evitat. Multe patiserii, farmacii, case de schimb valutar și bănci, multe bănci. Nivelul de sărăcie e dat de toate acestea și mai ales de reclamele la produse ieftine, pulpe de pui, ulei etc, apoi afișe peste afișe, vopseluri peste vopseluri, taximetriști în papuci și maieuri, șoferi care nu respectă semnele de circulație, într-un cuvânt: mizerie. Teatrul Bulandra arată într-un fel pe care nu-l pot descrie, am rămas înmărmurită și nu-mi dădeam seama cum tona de actori celebri care au jucat și joacă aici folosesc această clădire din 1947 care pare să aibă celebra bulină roșie. Acoperită, la fel, de afișe care mai de care arse de soare, exfoliate părea un cub parte dintr-o piesă lego, noroc cu o șoferiță care încerca să parcheze un Rolls-Royce și a schimbat dinamica peisajului. În Grădina Icoanei m-am oprit vreme de 30 de minute să adun câte o frunză de la fiecare specie de copac pentru un ierbar. Câteva adolescente în bluze cu talie scurtă și blugi se fotografiau între ele, patru copii de grădiniță se bălăceau într-o fântână arteziană, cu hainele leoarcă își strigau mamele să le atenționeze că sunt uzi, mamele aveau multe pungi așezate pe o bancă din apropiere și nemaiavând loc de bagaje fumau în picioare, fără reacții, prinse în bula discuțiilor efemere. Și trebuie să remarc că am văzut numai femei fumând pe stradă, bărbați doar la terase, probabil că genul feminin ia o nouă turnură, poate sunt mai preocupate, mai suferinde, mai conștiente de realitate sau pur și simplu dependente. Pe stradă miros de poluare, nu doar de la mașini dar și de la gândurile oamenilor care se ridicau pe nesimțite în aer alcătuind deasupra orașului o pâclă precum a furnalelor, chiar dacă invizibilă era la fel de înecăcioasă. Un stol de ciori și-a luat zborul brusc și gălăgios deasupra noastră, cumva frunțile s-au întunecat pentru a doua oară, nici nu aș fi gândit că atâtea păsări sunt ascunse printre crengi, a fost o surpriză. Nu știu de ce, dar mereu mi-au plăcut ciorile, cel mai adesea tot prin copacii din gări le vedeam, dar cum spuneam, totul în jur este haltă, staționare, până la urmă undeva trebuie să pleci, ciorile au simțit și au venit și ele la izul de capitulare.

Cerșetori la tot pasul care înjură, scuipă dacă nu le dau bani, dar oricum, toți oamenii vor să păcălească, cât se poate de mult, să profite, să câștige cât mai pe gratis, fiecare om are o milogeală a lui mai mult sau mai puțin la vedere, chiar dacă nu cere direct te face să te simți prost și obligat să dai ceva. Ei sunt acea categorie care vând ce ți se cuvine ca și când fără ei nu ai fi obținut nimic, o artă a gesturilor, a grimaselor, cuvintele care atacă ca niște sulițe otrăvite, un spectacol al disimulării pe care doar în București l-am văzut. Murdăria se scurge de pe tomberoanele pline de resturi, de pe clădirile în construcție dar și din oameni. Centrul Bucureștiul, în compoziția lui, cărămizi și carne, este o lucrare de un eșec total.

Apoi mama care s-a internat la Spitalul de Urgență Floreasca, cât am stat la trierea bolnavilor, la o baracă unde lucra doar o persoană, strada se umpluse de oameni cu fracturi, alții deja în ghips, în cărucioare sau cu dureri cumplite de burtă, se aglomerase încât coada formată se mutase pe carosabil iar mașinile erau obligate să ocolească mulțimea. Cele două bănci erau deja pline când ajunsesem, câteva buruieni destul de mari parcă scoteau și ele capetele să fie văzute și un afiș cu Sorin Oprescu pe care scria câteva realizări ale fostului edil. Acesta era mediul în care aveam să stăm două ore într-o căldură infernală care la ora 11 dimineața când ajunsesem era deja instalată mai ceva ca un bolnav la rând.

Tot ce mai vreau este să ajung cât mai repede acasă să deschid laptopul, cărțile, să-mi creez lumi adevărate. Voi săpa în foaie precum cârtița un tunel numai al meu, când și când voi mai scoate capul precum plantele spre lumină, dar care lumină… cu siguranță aer curat nu găsesc nici pe străzi, nici în oameni, dar sper să orbesc între timp și să văd și mai bine ce e de făcut. Deocamdată am abandonat orașul, acest malaxor colosal pe care nu-l voi lăsa să mă prindă în tentaculele lui otrăvitoare. Tot ce trebuie să fac e să plec. Oriunde. Iar cel mai aproape oriunde e aici printre rândurile scrise sau nescrise prin care aș vrea să mă strecor nevăzută.