Carmen Sorescu 
Faena (III)
Cel mai neprețuit lucru nu este să-L caut pe Dumnezeu prin biserici, temple, sinagogi, moschei sau la rădăcina copacilor, ci să nu-L caut deloc, și-ntr-o zi să dau de EL pe stradă, în piață sau în stația de autobuz, așa din întâmplare.
De câte ori merg la biserică parcă mă aștept să fie în preajmă, aștept confirmare, da, sunt la locul potrivit, dar când nu mai sunt în spații dedicate Lui, fie și cărți, surpriza e și mai mare. E drept, toate templele dedicate Lui sunt frumoase și au particularități în funcție de cum se leagă fiecare nație la cer, mai ales, nu sunt de neglijat, dimpotrivă, dar dacă mă gândesc la pustnicii care aleg fuga de lume și-L găsesc într-o peșteră întunecoasă și rece, ce aș mai avea de spus decât că: important e să te gândești la El, ci nu locul unde te afli. Dar nu e nimic nou până aici, s-a ajuns și la concluzia că Dumnezeu sălășluiește și în fiecare om, că o părticică e inclusiv aici, pe mâna cu care scriu. Cumva, cu acest prilej, scriu și despre mine?
Mărturisiri de felul: Cred în Dumnezeu, rugăciunile, iertările, toate faptele bune pe care le sedimentez într-un seif imaginar pentru că așa trebuie, așa mi s-a spus, pentru că pe lumea cealaltă voi fi răsplătită pentru ele sau că voi ajunge în Rai, toate aceste aspecte religioase nu mi se par deloc că țin de divin, ci doar de momeală. Divin ar trebui să fie ceva cu însușiri ieșite din comun, nepământean, iar toate aceste încercări de a intra în legătură sunt doar gesturi care țin de persoana mea, mesaje aruncate în aer, gânduri care sper să fie recepționate undeva în eter, iar cufărul cu fapte bune seamănă mai mult cu zestrea pe care mama mi-a făcut-o de pe vremea când aveam cinci ani. Mama, în fiecare an, primăvara, când scotea hainele la soare, să fie spălate de acest antidot natural împotriva moliilor, deschideam cu ea, prin urmare, lada fermecată, erau acolo marame din borangic, ii și fețe de masă cusute de mână, mileuri din macrame, broderii, tacâmuri de argint, veselă pictată, și chiar aș putea spune acum: Doamne, câte lucruri rare! Tot la fel îmi pregătesc și eu geamantanul cu isprăvi, închinări și gânduri dantelate pentru o altfel de nuntă.
Dacă mă duc la biserică azi, sper ca mâine să fiu schimbată în bine, dar poate că nu ar trebui să fie ca la o cură de slăbire, nu mănânc azi ca să fiu slabă a doua zi. Obiceiul acesta de-a pune la păstrare cinstiri, vrednicii, cumsecădenii și să gândesc că El m-a bifat pe lista însemnaților, nu mă face să cred decât că Dumnezeu a scăpat de mult printre degetele oamenilor. Nu doar că a scăpat, nu a fost niciodată prins. Desigur, nu mă refer la a fi prins ceea ce nu e de prins, la peștișorul auriu din povești, mai mult mi se pare ocnă ceea ce facem sau suntem îndemnați să facem în numele acestui depozit bancar care-mi va folosi doar după moarte. El în clipa asta știe ce fac, ce scriu, și parcă mă roagă să-l dezleg din lanțurile minților noastre. Dumnezeu e înțeles precum Codul penal, nu fac asta că mă vede și mă penalizează, e ca și când trec neregulamentar pe trecerea de pietoni și mă uit să nu fiu surprinsă de vreun polițist să nu mă amendeze😊 Totuși cred că divinitatea e ceva, orice altceva, dar poate fi o bancă? Un sac fără fund care nu se satură decât în ultima clipă a vieții? Și nici atunci nu sunt sigură, doar secta mormonilor știe, adepții adună puncte din timpul vieții și la final știu exact dacă se duc sau nu în Rai.
Ce s-ar fi întâmplat dacă pe planetă ar fi fost un zgomot infernal, un fel de șuierat al nucleului ei și oamenii nu ar fi putut să comunice decât prin priviri, ca la o petrecere de revelion când muzica e dată foarte tare și se vorbește doar prin semne, sau ce ar fi fost dacă pe Terra era o lumină orbitoare și nu ne-am fi văzut între noi, într-un fel sau altul mi-ar fi plăcut mult să „văd” în jurul meu că Dumnezeii dispar, căci dacă am fi fost toți egali, eram doar unul. Desigur, a fi erou e cu totul altceva, ești fără să vrei, când eram mică am găsit în casă niște medalii de pe vremea lui Carol al II-lea primite de străbunicul meu, nu doar că le ținea într-un cufăr, cu hainele puse la naftalină, dar nu ieșise niciodată cu ele la poartă, duminica, să le arate vecinilor, nimeni nu știa, nici eu, care dădusem din întâmplare de ele, și când m-a surprins lângă ele, a zis: „Lasă-le acolo, să nu le scoți!” Oamenii ca el au murit de mult, sau poate că oamenii chiar nu mai sunt.
Care dintre noi e mai Dumnezeu?
Este o înfruntare umană pe un rol care e în aer, un scaun suspendat în neant pe care vrem să stăm, desigur, cel cu arme mai multe și mai performante este cel care lovește mai bine, de care îți e frică, iar frica nu are legătură cu Tatăl. Frica are legătură cu groaza și Iadul. Cu cât vrei să fii mai Dumnezeu cu atât devii mai Diavol, cred că am mai spus în paginile precedente, dar nu știu de ce s-a repetat.
