Carmen Sorescu 
Nu-mi place să citesc cărți care se parcurg ușor, așa cum nu-mi place să merg pe traseele marcate de la munte. Îmi amintesc când am mers la Sinaia cu un grup de colegi de liceu, cineva a zis: Hai, să mergem pe sub firele de la telecabină să nu ne rătăcim, așa am mai mers eu cu părinții. Mi s-a părut fabuloasă ideea, fără să știu ce mă aștepta. După o vreme, poate pe la jumătatea drumului, o colegă a văzut un copac pe care era însemnată direcția spre cotă, atunci marea majoritate a abandonat și a mers pe asfalt, era extrem de ocolitor, plus mașinile, nici vorbă să merg, mi-am zis. Am rămas cu ceilalți, cu cei care au preferat să se cațere de-a dreptul pe pietre și să se tragă unul pe altul cu crengi. Am ajuns cu mult în urmă, de fapt, când am ajuns ei deja începuseră descinderea, se plictisiseră deja de priveliște. A urmat o a doua capitulare, din grupul meu s-au mai desprins încă două fete epuizate care s-au aliat coborârii fără să mai privească vreo secundă în jur. Și de data asta am rămas sus.
Nu-mi place să urmez, nu-mi place confortul, iar frica dezleagă în mine o inteligență pe care în mod firesc nu o am și abia atunci fac marile descoperiri, cum ar fi: o ciupercă roșie, pălăria șarpelui, foarte rară specia, chiar șarpele în sine, nimeni nu-l vede nici pe el. Oricum, dau peste otravă, calea umblată de obicei este curățată. De regulă, așa se întâmplă când ies de pe drumul drept și netezit de alții, ies la iveală din locurile umbroase, chiar întunecoase ale minții, tot felul sincerități usturătoare. După câteva pagini bune îmi dau seama că străbat un itinerar cunoscut, care s-a mai spus, s-a mai scris, văd de la poale deznodământul fără vreo curiozitate să mai ajung sus, apoi totul se aplatizează, forma de relief capătă trăsături tot mai întinse peste care seceta și-a spus cuvântul, un lan de rapiță uscat. Timp în care răsfoiesc paginile ca pe simple pagini de reviste aruncate pe o măsuță oarecare din sala de așteptare a unei clinici medicale. Unele paragrafe construiesc imaginativ un mic cinematograf în ochii minții cu peripeții casnice, banale care pot fi ale mele sau ale oricui și e ca și cum m-aș uita la un serial în care nu se întâmplă nimic, doar trezit, culcat, trezit, culcat, între copertele zilei și nopții sunt camere goale cu oameni goi. La final trag concluzia că banchiza pe care voiam să călătoresc, și din care, de ce nu, voiam să și beau apă topind fraze sub limbă, a fost șlefuită până la strălucire de nimicuri nehrănitoare.
Oricum, de când am venit în orașul acesta mă tot simt în aceeași clasă întâi.
Orice carte nou cumpărată suportă amânare. Iar acestă păsuire nu miroase a bine. Mă surprind că foarte des duc mâna spre telecomandă și deschid televizorul. Un gest invers pe care nu l-am mai făcut demult, de obicei, mă trezeam din senin că închideam televizorul și luam cartea de pe noptieră la descărnat, legănat și culcat pe picioare.
Într-o seară pe Discovery: work hard, dreams come true, privesc caprele negre cum urcă pe stânci, lucru care pe pagini nu se mai întâmplă demult. În același timp în mine se deschide pas cu pas excursia de la Sinaia, sus amintită. Niciun autor nu mai escaladează pe margini de prăpastie, toți merg pe drumuri drepte, bătătorite, pe rute uzuale, clișeistice, așa că prefer să privesc caprele negre. Muntele e făcut pentru ele și ele pentru munte, sunt într-o simbioză perfectă, fiecare copită își găsește locul unde să calce în siguranță. Îmi plac caprele negre pentru că sunt surprinzătoare și curajoase, desigur, din punctul lor de vedere nu este ceva aparte. La fel ar trebui să fie pentru cititor o carte, ar trebui să ademenească, să păcălească, să întindă capcane, însă din cărțile pe care le aveam nu reușea niciuna.
Uneori vine momentul când îmi spun, mai bine scriu, când singurătatea ține de cald mai bine decât orice fel blană și pagina albă îmi oferă un loc sigur. Sunt obișnuită cu asperitățile și înălțimile, cu frigul și zăpada, am echipament o viață tristă, îmi rămâne doar să o rostogolesc în minte ca pe un zar până când nimeresc norocul. Însă, ca entitate endemică, pot spune că, deși am jucat foaia albă ca pe-o minge de ping-pong într-un meci în care nu știam că nu voi câștiga, dar am jucat de dragul sportului, m-a înghițit și m-a făcut totuna cu ea, de fiecare dată nemulțumită că nu i-am oferit ofrande, cuvinte demne de puritatea ei 😊 Totul are un preț. Poate că și caprele negre îmbătrânesc, mor și circuitul hoiturilor în natură este inevitabil, se fac parte din munte, hrănesc vulturii, lupii, fragii, florile de colț, dar eu, deși, în stomacul ei, scofâlcită și cu cearcăne nu hrănesc nimic, dimpotrivă ea pe mine. Își amintește cineva sarcofagul din SF-ul Stargate, 1994, când o femeie moartă e așezată în el să i se redea puterile înapoi și după scurt timp revine la viață?
Continuam să privesc ecranul căutând un sens al existenței caprelor negre pe creste, al ușurătății cu care săreau și se eliberau de josul pământului. Caprele negre, deși aveau urme de cicatrice, genunchii tociți, coarnele ciuntite și chiar dacă pe vârfurile golașe este puțină iarbă lor așa le place, cât mai aproape de cer, rănile și înălțimile, nu ai ce să le faci. Pentru că nu, pe orice înălțime nu e mare lucru, e doar liniște și pace, până aici, viața e aproape epuizată, cu cât ești mai sus nu mai ai aer, resurse, poți să mori, și poate că ăsta e și scopul. Nu mulți se încumetă. Realizatorul emisiunii lăsase natura să facă reportajul, el doar fixeze camera și atât, vorbeau doar șuieratul vântului și zgomotul unor pietre prăvălite sub copitele animalelor care se zbenguiau nestingherite undeva departe de zoom, dar suficient să le văd bucuria. Ceea ce e frumos întotdeauna ține puțin: o acvilă a dat ocol unei capre și nu s-a lăsat până când nu a dezechilibrat-o, pesemne că mai făcuse asta după insistența cu care știa că jos va avea ospăț. Stupefiată dusesem mâna la ochi, nu voiam să văd sânge și mai ales ciocul care scotea măruntaiele. Am preferat să stau așa câteva minute bune schimbând în gândul meu finalul, ei bine, dacă aș scrie o carte, nu va muri nimeni și nici urmă de sânge nu va fi. Dar până una alta, soarta mea de scriitor se dădea chiar în acea clipă, și eu fusesem cândva la câteva palme de infinit și fusesem luată în gheare nu de cineva anume ci chiar de mine însămi, când, privind panorama, am avut revelația unei mari ne-însemnătăți, eram mult prea mică pentru a mișca ceva în jur. Bine că mi-am dat seama la timp, alții niciodată, și aș fi continuat ca Sisif zi de zi, până când alt fel de vulturi mi-ar fi ciugulit ficații.
Am schimbat canalul ca să evit eviscerarea, parcă mă durea și pe mine, apoi aflu că foarte cunoscuta coloană sonoră din filmul Love story, 1970, a fost făcută special pentru acestă peliculă iar abia după 3 ani au urmat versurile, cele din cântecul: Where do I begin?
Prin urmare, de unde să încep? Știu, de jos, dar e cineva sau ceva acolo sus sau mă aleg doar cu julituri? Probabil întrebarea e pusă prost, ce aș aștepta de la cineva sau ceva, când știu sigur că sus panorama oferă doar liniște și pace, iar în acest adânc mă pot arunca chiar dacă nu urc pe creste. Muntele meu sunt eu! Escaladarea o mai făcusem fără să știu că așa se chema. Urcasem de multe ori pe poteci ale minți fentând grijile, evitând prăpăstiile în căutare de luminișuri, numai că aici erau doar ciuperci halucinogene din sporii cărora am cărat fără să vreau până aici. Și cu acest ultim spot publicitar care-mi apăruse subit aveam să închid televizorul lăsând loc celui nou ivit. Cel puțin reclamele păreau mai distractive 😊
După ce am stins becul orbecăind prin întunericul lăsat brusc și până ca ochii să se adapteze noilor condiții astfel încât să-și creeze propria lumină cu ajutorul celulelor bastonaș, și după o mică răstălmăcire, m-am liniștit: că nu tebuie să port de grijă scrisului, el vine de la sine, mai ales ca un efect secundar. Scrisul, la rândul lui, tot un fel de baston de care mă sprijin să văd în mine și de care mă folosesc fără jenă să trec prin mlaștina vieții, așa cum rupsesem o ramură de brad, fără să mă gândesc deloc la copac, să-mi ajut colegii, și pe mine prin ei sau invers, pentru că noi atunci, în acea excursie, eram o încurcătură de intestine pe care niciun medic, cât de priceput ar fi fost, nu o mai despărțea. Dar, cei care nu scrieți, nicio teamă, nu înseamnă că nu ați inhalat otravă din ciupercile găsite în mintea voastră, înseamnă doar că trupul răspunde bine, are și antidotul, alții trebuie să și-l fabrice singuri😊 Sindromul sârmei ghimpate este o boală cu care prizonierii din primul război mondial au fost diagnosticați după o perioadă, a mai fost readus în discuție în pandemie, dar de regulă manifestările lui se regăsesc și la oamenii simpli, cei care stau închiși (casă echivalent cu sine), aceia care chiar dacă au ferestre nu văd nimic și își țes singuri fire metalice din chiar corpul lor.
Mulți dintre noi noroiesc încălțările și merg așa cu ele zile întregi, nu le pasă, alții le scutură puțin, totuși să nu atârne o greutatea de pământ uscat în plus pe tălpi, alții și mai și se apucă compulsiv cu perii și periuțe să le lucească. De unde trag concluzia că viața e ca un bocanc, de obicei negru și făcut din piele, rezistent la apă și care ține de cald, se poate rupe într-o zi sau poate ține ani. Capra neagră are botoșii ei de cheratină din naștere care asigură aderență, copitele prinse direct în carne și cu care reușește să se cațere și să ajungă unde dorește. Dar, mai sunt și altfel de bocanci, aceia care sunt înveliți în zdrențe ca să nu lase urme și cu care se fură, se lovește, se trădează, se minte, tot pentru ascensiune.
Pentru verbul a se cățăra sunt multe sinonime, dar cel mai mult mi-a plăcut a se cucuia, de unde și cucuiul cu care te alegi după. Nu vreau să mă gândesc că asta am făcut și eu aici😊
