Când am ieșit, ploua!

Enciclopedia zeilor (XVII)

Azi de dimineață pe țiglele spitalului erau multe păsări, pe care evident nu le vedeam, dar le auzeam foarte bine. S-au certat cu croncănituri groaznice în vreme ce învelitorile cădeau una câte una. Vreme de cinci minute nu au făcut decât să se omoare între ele. Fâlfâituri, țipete, strigăte, ciocănituri: o veritabilă luptă; după care brusc în numai o secundă au tăcut toate. Oare ce le-a liniștit atât de drastic și cum au ajuns la pace așa repede? Ce le-a speriat sau ce le-a cumințit? Poate vreo pisică? Același lucru mă întrebam despre Katerina, oare ce a liniștit-o atât de brutal și cum a a ajuns la serenitate așa repede? Ce a văzut? Un adevăr elementar? Poate unul profund? O casă nouă? Sau, dimpotrivă, una veche, la care se tot întorcea?

Mă gândeam că nici interacțiunea mea cu Katerina nu a fost una inofensivă, benignă, ci dimpotrivă,  a lăsat urmări: în timpul zilei îmi vine în minte când nu mă aștept, noaptea o strig în somn, metastazele se văd chiar aici, aceste rânduri care erodează, chinuie, fără separare, fără dualitate…  Îmi amintea, într-un fel, de perioada ignoranței-Jahiliyya, care în islam, este perioada până la Coran, a întunecimii, a neștiinței, așa aș fi fost de analfabetă dacă nu o cunoșteam pe Katerina.

Când am ieșit, ploua! Corabia care fusesem, înțepenită pe Ararat, se inunda 😊

Mă simțeam ca după viitură, când mai salvezi ce mai poate fi salvat și începi să trăiești așa, cu ce mai ai. Și nu credeam că voi reuși să adun mâlul din mine, să-l scot afară, să-i dau o formă, să-l usuc la soare și să clădesc câteva pagini șlefuite.

Nu credeam că voi fi în stare, așa cum bunica nu l-a crezut pe bunicul că va face o casă nouă, iar el a făcut, chiar cu mâinile lui. Îmi amintesc, mergeam cu ei să facem cărămizi. Numai că eu stăteam la  marginea pădurii unde era umbră și aveam grijă de bagaje, prindeam fluturi negri, mă înțepam în te miri ce și urmăream broaștele cum se jucau, iar ei erau pe marginea râului rupeau dintr-o coastă pământ galben, uscat pe care-l amestecau cu apă și paie; odată făcut îi dădeau o formă pătrată, finisată și-l lăsau chiar acolo la soare. A doua zi mergeam din nou, umpleau o căruță cu  materialele astfel rezultate și le trimitea acasă printr-un om plătit; noi rămâneam. De multe ori făceam și eu cărămizile mele în timp ce ei se odihneau și mâncau, bunicul mă privea de la distanță, nu mă slăbea deloc din priviri și-mi spunea că va fi și casa mea, că toți muncim pentru ea, că o dăm de la unii la alții. Știam de la școală, când la ora de sport transmiteam ștafeta și da, mi se părea cel mai grozav joc de echipă. Numai că uneori sunt singură și nici bucuria și nici suferința nu le pot împărți și în mâinile altora; așa cum făceam la marginea pădurii când dădeam pâinea din mână în mână, la fel și cărămizile când le încărcam. Singurătatea este un fel de luptă cu taurul. Și totuși eram cu cineva, chiar dacă înspăimântător, cel puțin nu levitam în vidul absolut. Trebuia, deci, să lupt: ademeniri, momeli,  uneltiri, tot felul de manevre și scenarii pe scena minții mele erau prezente zi de zi. 10 zile am înfruntat himere și adevăruri legate între ele de zaua cărnii, când apărea una, dispărea alta, și tot așa, corpul mocnea ca un vulcan în adormire care cu ultimele puteri mai arunca lavă, gaze, gânduri, cuvinte…

Nici azi nu-mi dau seama dacă a fost greu, nu, nu pot să spun, totul se precipita ca un necesar. După ce mi s-a dat voie să mă ridic din pat, lucrurile s-au schimbat în bine, aveam fereastra născătoare de minuni, dar din când în când întorceam capul spre pat, era ca un sâmbure de pe care mă descărnasem, dar cum la unele fructe mai rămâne pulpă lipită pe învelișul lemnos și la mine la fel, fărâme din mine erau încă acolo și trebuia să le iau înapoi. Nu știu cum aveam să fac, dar simțeam că patul mă trăgea înapoi, mai aveam de stat câteva zile că să mă pot desprinde.

Senzația că fereastra era scăparea e încă acolo.