Carmen Sorescu
Enciclopedia zeilor, VIII
În camera de spital o lumină difuză venită din baie de la un bec defect pâlpâia subtil și plăcut. Ne vedeam între noi atât cât trebuia și printre valurile de umbre identificam nu doar pielea palidă ci și suferința. Când m-am apropiat de fereastră am avut straniul sentiment că dacă deschid, oricum geamurile aveau lacăt și nu se deschideau decât printr-o fantă atât cât să încapă aerul, mi se părea că viața din cameră se va evapora, așa că m-am întors mulțumindu-mă cu obscurul livid. Recovery room, mi-a venit în minte, nu știu de ce în limba engleză și gândul mi-a fugit la viermii de mătase pe care la școala primară învățătoarea mi-i dăduse pe o frunză să-i cresc și să duc cota de gogoși când ar fi fost gata; așa și noi, bolnavii, urmam să se transformăm în ceva fermecător. Camera era frumos renovată, peretele de lângă mine avea plăci de ceramică și multe ghivece cu bambus, paturile noi cu geometrie reglabilă, lenjeriile curate, iar acest exterior proaspăt vopsit era în concordanță perfectă cu pielea albă a pacienților și cu sufletele care convergeau și ele spre lumină. De multe ori priveam paravanul sclipitor care avea ca motive niște secvențe matematice care se repetau până ieșeau din ansamblu și parcă curgeau la mine pe pat, fără nicio graniță dar neașteptat de frumoasă. Eram mulțumită mai ales de: „gândesc, deci exist”, atât îmi rămăsese, mintea, iar mintea căuta un răspuns la întrebarea: Ce vietate sunt? Nu îndeplineam caracteristici umane, dar mă liniștea că nici asistentele care mergeu pe propriile picioare nu îndeplineau condițiile, cotrobăiau prin toate colțurile fără să facă nimic și mereu se loveau de ziduri existențiale, precum unele animale care dau cu capetele în zid, aparent fără sens, după care se întorceau mai autoritare.
Recovery room nu era nici carte, nici film pe Netflix, și mă tot întrebam de unde mi se înfiripase, și când încercam să dezgrop cât de cât unele detalii ale acestei expresii care nu-mi dădea pace, pentru că aveam impresia că sigur e undeva în trecutul meu, o pacientă brusc a făcut aripi. Mindray s-a făcut roșu, a pornit alarma, tensiunea pe ecranul ei arăta 6 cu 2, atât vedeam din patul meu. Și abia acum apăruse crisalida, un sac gri, cu fermoar, pe care cineva l-a tras repede cu un zgomot sfâșietor. Cu câteva zile în urmă o asistentă o întrebase: Nu ne spui și nouă nimic despre viața ta?! Care viață?! – spusese, de-acum defuncta. Era ca și cum nu ar trăit deloc, desigur, posibil să fi avut mai multe, dar nu cred că la această speculație se gândea, ci pur și simplu: Care viață?! De vreme ce abia acum ieșea…
Printre toate gândurile simțeam corpul cum începuse să vindece tăieturile, țesea o crustă deasupra rănii cu pișcături și usturime; la fel se întâmpla și cu rănile sentimentale, îmi spuneam, corpul acoperă plaga cu alt om, cu aceeași fără de milă. Da, da, corpul își vedea singur de drum, așa cum spusese doctora: Nu mai pune spirt, nici betadină, lasă corpul să-și facă treaba.
Apoi, încet-încet începusem să-mi amintesc frânturi din cele 4 zile de la terapie intensivă. Patul semăna, într-un fel, cu singura casă de pe planeta lui Isaac Asimov, din proza scurtă Living Space, pentru că patul desigur, mai mare decât unul normal, era singurul meu spațiu de locuit, mai ales că aveam aer, alimentație și lumină proprie. Îmi aminteam liniștea care zbârnâia sub mersul aparatelor, multe ferestre, multă lumină. Dar, și lumina are demonii ei. Da, îmi aminteam o asistentă, ce e drept, aici erau mai drăguțe decât la salonul post-operator, venise lângă patul meu să stăm de vorbă, cică eram singura care nu eram în comă. Îmi povestea despre medicii de la urgență, unul dinte ei tocmai ce mă deschisese din nou, dar frumos, pe aceeași tăietură făcută cu doar o zi în urmă, spunea că toți sunt demenți, că unii lucrează și de peste 30 de ani, și din pricina traumatismelor pe care le vedeau zilnic ajunseseră și ei la rândul lor să fie traumatizați. Plecau din spital când nu mai suportau și se opreau direct la mare, nu anunțau pe nimeni, dar nici nimeni nu se supăra. Îmi aminteam de dementul meu care venise cu câteva hârtii: Dacă vrei să trăiești semnează, trebuie pentru anestezie! Și un frigider ca să-l repari trebuie să-l scoți din priză, dar un om! Apoi a adus un ecograf lângă mine și peste tot sângele a făcut analiza: Bingo, aici e fisura!, după care mi-a pus pe abdomen o pungă de gheață care m-a făcut să strig de durere. Îl auzeam la telefon cum comanda sânge grupa mea și tot timpul se uita pe ecran: Puls 140, încă bine. Și apoi ca într-un film american m-au pus din pat pe o targă și fugeau cu mine pe toate holurile, doctorul alerga și el ținându-și ochelarii cu ambele mâni. Când m-am trezit era dimineață, putea fi oricare parte a zilei, dar mi-am dat seama după soarele care intra tăios prin grilajul cu lacăt.
