Carmen Sorescu 
Undeva, cândva am cunoscut un om care nu știa să scrie, mi-am zis, probabil e singurul, apoi toată familia, tot tribul. Trăiau în deșert, simplu, fără nicio legătură cu nimeni, cu o educație pe care noi am uitat-o sau poate nu am avut-o niciodată, devreme ce am mers la școală de la 6 ani. Aici totul părea milenar, de când lumea, dacă mă gândeam la primele pasaje din Biblie le puteam găsi foarte ușor în jur. Oamenii de aici se hrăneau cu carne de animale, lapte, curmale, pentru apă nu mergeau foarte departe, avuseseră grijă să-și pună mica fermă lângă un izvor. Dar ce domnea, era liniștea, care era spartă doar de vuietul vântului printre dune, uneori țipătul unui șoim sau al vreunui animal rătăcit, oamenii nu se auzeau, parcă nici nu existau, parcă erau niște intruși și nu voiau să deranjeze natura, așa searbăda cum era, cel puțin la prima vedere. Mila de copaci, mila de apă, mila de animale, mila de frați era tot ce simțeam la ei. Aș spune că bunătatea lovea, pur și simplu mă lovea frontal. O armă de nedescris. În grajdul cămilelor era o tablă și câteva crete, totuși cineva învăța să scrie, poate pe ascuns. Avem să descifrez pe litere, scrisul nu era foarte lizibil, creta se dusese, praful se așezase între timp, scria: Dumnezeu e mare!
*
Dacă vorbești în numele tău ești o picătură în ocean, dacă vorbești în numele familiei ești o sticlă de apă, dacă vorbești în numele unui grup devii lac alături de ei, și tot așa, mări, oceane. Ar fi fost ideal ca pe Pământ durerea să se transmită ca un „bun” comun, așa cum se împrăștie sângele în apă și toți oamenii deodată să simtă durerea unuia dintre noi, atunci fiecare s-ar fi oprit din mers să-și panseze rana, ei bine, modificarea asta genetică ar trebui făcută. Ar fi fost ideal să fim jumătăți, una din vânător și alta din victimă. Cât de fluizi suntem, cât de mult trecem unul prin altul și cât de mult transmitem mi-am dat seama într-o zi când mergeam pe o stradă unde oamenii își puneau lucrurile pe jos spre vânzare: cărți, porțelanuri, haine, chei, lacăte, cuțite, cufere, fructe, alții vindeau ceai, cafea, prăjituri. Ei bine, în ziua aceea când mergeam printre acele obiecte ca pe un câmp minat te teamă să nu sparg ceva, cineva m-a atins pe umăr și mi-a dat câteva portocale.
*
Mergeam pe o străduță dosită, pietruită destul de prost, atât cât să merg cu capul în jos să nu calc strâmb. Aici erau toate atelierele aliniate: croitorii, cizmării, ceasornicării, artizanate de tot felul, de obicei toate acestea erau așezate pe arterele secundare ale orașului, într-o zonă, numită: a meseriilor. În această zonă nu doar puteai repara orice dar puteai și cumpăra la prețuri derizorii diverse obiecte. Mirosul de chimicale era peste tot, după care, de fapt, mă ghidasem. Ajunsă la atelierul de cizmărie pe care-l căutam, uitat de lume, poate nici patru metri pătrați, pe niște cartoane erau așezați doi bărbați, lipeau, coseau, nu-mi dădeau seama de vârstă, aveau amândoi bărbi și capetele acoperite. În jurul lor sute de încălțăminte, cu precădere papuci, dar și pantofi, mai ales de bărbați, numele de cizmărie nu avea legătura cu cizma, mai erau și tot felul de ustensile, pereții îmbrăcați în rafturi, iar perechile așezate fiecare în cutiuța ei. Un adevărat cuibar de încălțăminte. Când i-am salutat s-au ridicat brusc amândoi ca la comanda unui superior din armată care-i surprinsese făcând ceva nelalocul lui, credeau că am greșit adresa și caut altceva. Un om îmbrăcat cu haine ca mine doar nu avea nimic de reparat, puteam oricând cumpăra ceva nou. În timp ce căutam prin pungă să le arăt ce problemă aveam la pantofii mei, unul dintre ei m-a întrebat dacă vreau ceai, am spus un nu politicos cu jumătate de gură, cumva cu rușine că refuz, știam că băutura era foarte fierbinte și nu aveam timp să stau să se răcească și să-l beau, i-am rugat dacă poate să-mi coasă o floricică de piele care se desprinsese. Au spus că da și m-am așezat pe vine așteptând. Unul dintre ei a cusut în câteva minute și nu a vrut niciun ban, pentru simplu fapt că sunt străină, celălalt plecase și s-a întors pe fugă cu o cutie de pepsi.
*
Pepsi? La Bagdad, în 1996? Sub embargo? Era ca și când mi-ar fi dat o bijuterie de aur. Trebuia să fii nebun să refuzi. Am plecat. La întoarcere eram la fel cu capul plecat să calc cu atenție printre dalele bombardate. Deodată am simțit pe frunte o transpirație ca o reclamă: Oamenii săraci sunt întotdeauna mai buni!
*
Aș vrea să cred că bunătatea se transmite și crește precum pantofii din povestea cu spiridușii cizmari, de frații Grimm.
