Carmen Sorescu
Ieri am fost acasă, călătoria cu trenul spre casă nu a fost deloc călătoria cu un mijloc de transport spre o destinație bine cunoscută, ci a fost călătoria în mine, cea de acum, o necunoscută. Șederea de câteva ore pe scaunul de plastic, uitatul pe fereastră, comunicările scurte și tranșante cu alți pasageri au fost bun prilej de privit, mai ales în urma mea. Mă simțeam departe de mine la fel cum era și casa iar pe măsură ce distanța dispărea mă apropiam de mine cea din copilărie, îmi decurgeau din memorie, și aveam chiar impresia că mi se umplea sufletul, palmele, bancheta, podeaua, se inunda la rândul ei cu amintiri cu prieteni, vecini, colegi de școală generală, jocurile cu ei, chiar lecții, lucrarea de control la biologie: frunza, o văd și acum, căzăturile, săriturile din copaci, puii de cloșcă, pisoii, legumele din seră. Toate acestea îmi treceau prin fața ochilor cu viteză, așa cum pe fereastră se succedau imagini și imagini, la fel se întâmpla cu mine. Călătoream de două ori, în afara și în interiorul meu: două peisaje care își tulburau apele unul altuia, până când ajunseseră să se contopească. Realități sfărâmate, piese ale aceluiași mare joc se puneau de la sine la locul potrivit. Amintirile eclozau pentru că primăvara venise pe neașteptate, de aceea călătoria cu trenul are un anotimp al ei, unul neobișnuit, plăcut. Cadența roților de tren, repetarea opririlor erau asemenea unor succesiuni ritmice ale aceleași unități poetice, cuvintele, silabele produceau un efect auditiv armonios. Ce ar fi fost trenul fără această virtuozitate, vrajă și viclenie deopotrivă? Tot acest zgomot strident trecea prin mine ca o tăietură lungă pe măsura căii ferate. Scârțâiala puternică îmi despica trupul iar cutreierarea, neliniștea, frământarea se auzeau și ele; însă nimeni nu bănuia, că acolo pe acel scaun de plastic alte roți dințate ale altui mecanism stârnise alt drum, altă călătorie.
Pe drum mi-a venit în minte de câteva ori expresia: Nu s-a schimbat nimic! Probabil că mă așteptam să se schimbe ceva, totul era înțepenit, pasiv: cuiburile de ciori la locul lor, buștenii tăiați și așezați în forme piramidale, câinii, băncile, teii, fântânile, casa de pe deal mereu cu becul aprins, căreia când eram mică îi spuneam casa lui Dumnezeu pentru că mi se părea mereu pregătită pentru oaspeți, bisericile, câmpurile, sperietorile din haine ponosite, livezile, gările în paragină, fumul care ieșea din coșurile caselor, poezia care se ducea spre cer, paradoxal, în acestă scurtcircuitare cu exteriorul și gălăgia era liniște, liniște care căzuse ca un paravan divin. Tabloul etern, apatic, dezinteresat din fața mea își tergiversa dreptul la viață, la evoluție. Citisem într-o carte că în mezosferă temperatura poate ajunge ocazional și până la aprox. -200oC și „e atât de frig încât nu se simte frigul”, așa era aici, era atâta zgomot încât nu se simțea zgomotul, și asta îmi dădea serios de gândit că trenul circula într-o dimensiune specială, nici eu nu eram deloc un punct, dar nici asta nu era ceva nou, îmi era cunoscută starea. Totul era un imens cadavru, prin care noi oamenii, trenul și alte vietăți nu eram decât niște viermișori care intram și ieșeam după hrană.
Și eu eram aceeași ca acum mulți ani când veneam în București la facultate și nu știam nimic din ceea ce se va întâmpla cu mine și viitorul meu, mă simțeam ca la 18 ani, nemodelată, chiar cu aceeași greutate, nedeformată în niciun sens. Mă gândeam de ce ar fi trebuit să oscileze, să se schimbe, în bine sau în rău, nu știam, dar în față avem un tablou general deja terminat, și asta a fost surpriza: disciplina conceperii, logica moleculelor și forma irevocabilă. Humanoida Lucy din Etiopia are 3.2 milioane de ani, civilizația începe de la primele orașe-state și de la cuneiformele din Mesopotamia, abia acum aproximativ 150 de ani s-a inventat becul, wi-fi-ul acum 26 de ani, la ce schimbări să mă aștept, mi se părea totul foarte primitiv, oamenii încă mai cultivau cereale și încă mai foloseau roți în fel și chip: când va dispărea roata va începe o altfel de civilizație, era concluzia mea, și aveam un fel de ciudă pe acestă inocentă roată care ne-a scos din atâtea. Desigur, lumea reală, lumea tangibilă, are ceva crud, dar nu verde! Contrar celor spuse că se poate vedea cu ochiul liber că se poate pipăi, lumea subterană are o existență obiectivă, la suprafață este numai acel spectru de minciuni oferit spre îmbiere, așa cum și un asfințit atrage, știm bine că nu-l putem atinge, că se va dizolva în scurt timp și atunci ce folos să alergăm spre el. Vă rog frumos, fiți mai atenți: călătoria cu trenul acasă nu este una pe o linie dreaptă ci este una într-un cerc „vicios”.
