Big Bang

Mulți ani de zile nu am citit, lecturam cărțile de la școală, îmi făceam cu desăvârșire temele, celebrul caiet de lecturi era copiat din caietul surorii mele. Toate acestea până într-o zi. Părinții mei erau disperați, o auzeam pe mama în șoaptă spunându-i tatălui meu: Ce ne facem cu ea, nu citește, nu citește nimic.

Și așa și era, nu citeam. În schimb, eram prin toți copacii, știam totul despre grădină, despre cum cresc roșiile, cum cresc mugurii, când dau florile, de ce și când au nevoie, dimineața mă duceam singură la solar să aerisesc, pliveam pătrunjelul, curățam cartofii de gândacii de Colorado, făceam comisioane cu bicicleta, de la mama la diverse mătuși, plecam la verișoara mea și uitam să mai revin acasă, de fapt ajungeam când se întuneca și tata mă certa. Într-o zi, am trecut prin librărie și am văzut trei cărți: Dicționarul enciclopedic al limbii române, Istoria literaturii române de la origini până în prezent și Cel mai iubit dintre pământeni. Da, erau la raft prin anii optzeci. Am intrat în curte, îmi amintesc că tatăl meu pregătea ciment pentru o alee, împreună cu un unchi, era transpirat și murdar. Mi-am pus ghiozdanul cu grijă, pe scări, și i-am spus ce am văzut în librărie exact în ordinea de mai sus. Tata s-a oprit din greblat mortarul, m-a ascultat, nu a zis nimic, s-a șters pe un prosop luat din gard, a luat bicicleta și a plecat. Unchiul nu a zis nici el nimic, s-a așezat pe un scaun. Tata nu a spus unde pleacă. După un sfert de oră s-a întors cu cărțile citate pe portbagajul bicicletei legate cu sfoară. Mi-a zâmbit, nu mai știu ce mi-a spus, poate că nu mi-a spus nimic, a strigat-o pe mama să-i aducă patru sute de lei. Mi s-a părut foarte mult, eu știam valoarea a zece lei, puteam cumpăra multe mentosane și spirale umplute cu cremă roz. Mama s-a dus, nu a zis nimic, el a plecat înapoi să ducă banii. Când a dat jos de pe bicicletă cărțile, mi-a spus: Să nu le atingi, când vine soră-ta de la liceu, ne uităm toți pe ele.

Așa am și făcut. Eram foarte ascultătoare, cuvintele lor erau literă de lege, mai ales când simțeam tonul grav al vocii. Târziu aveam să-mi dau seama că acei patru sute de lei erau toți banii din casă, cărțile ar fi costat mai mult. Duminica soră-mea venise de la liceu acasă și era timpul să ne uităm pe cărți. Așa, ca un gest amplu, de sărbătoare aproape, spre seara când treburile se terminaseră, tata a zis: Hai la cărți! Atunci am fugit toate. Mama nu terminase pe afară și o auzeam cum se plângea că ea nu este gata și s-o așteptăm. Între timp se oprise curentul electric, așa că mama a aprins o lampă cu gaz. Tata a zis să venim la masa din sufragerie, care avea patru scaune, și să ne spălăm pe mâini. El s-a așezat pe scaun cu Istoria literaturii de la origini și până în prezent la masă, mama era în picioare ținea lampa deasupra să cadă lumina bine, eu cu soră-mea stăteam lipite de tata, de-o parte și de alta a lui, în timp ce el dădea paginile. Am stat mult la cuprins, eu cu soră-mea puneam degetul pe carte, ca și cum ne băgam degetele într-o prăjitură cu multă frișcă și spuneam pe rând, când una când alta: Uite-l pe Arghezi, uite-l pe Goga. Tata se uita și el și spunea încontinuu: Să nu scrieți pe ea! (pe carte) după care s-a corectat și spunea: Să nu mâzgăliți pe ea!

Am stat acolo mult timp împreună, mama s-a așezat și ea jos și asculta cum citeam. Mulți din autori îi știam de la școală, de Alexandru Piru soră-mea, care era la liceu, auzise, eu – nu. Ne-a explicat tata expresia Cuvânt înainte, spunându-ne: De câte ori o carte are Cuvânt înainte, să citiți, veți înțelege mai bine. Soră-mea îl contrazicea: Ba nu, pentru că afli subiectul.

Încet, încet a trecut seara. Nu am scris niciodată pe această carte, dar am scris pe Dicționarul enciclopedic, de fapt erau niște sublinieri menite să scoată în evidență ceea ce mă interesa, a ieșit cu pedepse. Tata s-a ocupat de zestrea spirituală a mea și a surorii mele, întotdeauna cumpăra cărțile în dublu exemplar, să avem când vom fi la casele noastre, spunea el, mama ne-a făcut marame din gogoși de viermi de mătase, ne-a țesut macate, ne-a cumpărat lenjerii de pat, pături cu franjuri pentru când ne vom mărita. Toată copilăria mea s-a axat pe această zestre. Revenind la cărți, într-un an aveam de citit de la școală Baltagul, nu aveam cartea, am împrumutat-o, am răsfoit-o, nu am putut să o citesc, nu îmi spunea nimic, nu mă atrăgea. Din prefață am reușit să înțeleg acțiunea și asta m-a salvat; m-au obligat și la școală și acasă să citesc tot felul de povești, chinezești, cu zâne, fără zâne, povești nemuritoare și multe alte cărți de povești pe care le-am citit din respect pentru ei. Într-o zi m-am așezat pe un scaun în curte cu o carte și mă prefăceam că citesc, tata m-a strigat să-l ajut la o treabă, nu mai știu, ceva minor, să-i țin o poartă deschisă, parcă, sau cine știe ce altceva, mama i-a spus pe o voce scăzută: Las-o că citește. Și m-a lăsat.

Atunci mi-am dat seama că e într-adevăr grav că nu citeam. După un timp când am rămas singură acasă m-am dus la biblioteca de pe sală, nu ajungeam prea des aici, iarna nu era încălzire și vara stăteam afară, nu știu care a fost motivul drumului meu pe acolo, dar m-am oprit la bibliotecă, m-am uitat pe fiecare raft, cărțile erau aranjat pe colecții, pe autori, citeam titlurile cu capul într-o parte și am extras: Însemnări și Polemici, de George Călinescu, auzisem de autor de la școală. Am stat acolo câteva ore, am citit încontinuu, mi-a plăcut foarte mult, îmi amintesc că am râs cu mare poftă la un moment dat și tot reveneam la pasajul acela. Am terminat cartea și a doua carte extrasă (pe care și acum o am cu mine) a fost: Prim Plan, de Alex Ștefănescu. Mi se părea Dumnezeu pe pământ să își permită să critice și să ironizeze scriitorii, de altfel, foarte consacrați. Nu m-am putut dezlipi toată vara de aceste două cărți, deschiderea lor a fost ca un Big Bang, unde mai pui că mă distrau la culme.

După aceste cărți, care au însemnat mult pentru mine pentru că au fost alese cu mâna mea din bibliotecă, greu a ajuns la mine genul de literatură, hai să spun, ușoară, cărți precum La paradisul femeilor sau Afinități elective, ce-mi recomandau părinții la vremea respectivă, mi-au plăcut, dar nimic spectaculos. Mi-a plăcut foarte mult Swann, de fapt prima pagină am citit-o de multe ori. De la Marcel Proust am învățat fără să știu că: prima frază, prima pagină trebuie să fie desăvârșită și apoi să mergi mai departe în adânc dacă poți, dar prima pagină contează enorm pentru mine, dacă m-am pierdut e semnul cel mai bun, dacă rămân împotmolită pe pagină e magnific, citesc de încă zece ori, chiar și a doua zi revin, dacă însă rămân conectată la realitatea înconjurătoare, după prima pagină las cartea. Recunosc, răsfoiesc pagini, citesc finalul, asta ca să știu pe ce am dat banii, dar vorba lui taică-meu: Fetițo, asta e umplutură! Adică un fel de chiftea în care s-a mai pus și pâine. Când am trecut la liceu purtam în geantă Pe culmile disperării și Fructele pământului. Noile fructe, care, la fel, m-au atras prin debutul primelor rânduri.

O carte este ca un chip de om, îmi dau seama imediat după față ce mări ascunde sau poate lacuri sau poate doar o fata morgana. Primul meu poem l-am scris pe o frunză de plop, frunza mi-a căzut într-o pauză în timp ce îmi repetam lecția, pe frunza proaspătă am scris ceva, nu mai știu, câteva versuri. Când am dat caietul de limba și literatura română, cel de teme, la pus nota de final de an, răsfoindu-l, profesoara a găsit frunza, frunza de acum era uscată foarte frumos și scrisul lizibil. Caietul de teme era ireproșabil, însă profesoara s-a ridicat de la catedră, a arătat frunza colegilor, a citit poemul (în timp ce muream de rușine, a fost ca și cum aș fi rămas în pielea goală în fața clasei), a zis: Foarte frumos, 10; a specificat ca nota era pentru frunză (frunză sau poem, mă gândeam eu, cine știe, tot aia).

(sursa foto: poemhunter.com)