Bătrânul de pe acoperiș

Pasajele din Paris, cele foarte înguste dintre clădirile înalte, care au fost învelite cu sticlă de proprietarii prăvăliilor astfel încât trecătorii încurcați și dezorientați de ploaie să fie prinși sub acoperișuri ca-n niște colivii să se ocupe nu de căutarea unui adăpost, ci în primul rând de cumpărături. Le-am testat fără voie și eu; devenită, deci, pentru o vreme subjugată în lumea magazinelor, am avut sentimentul unui stranii libertăți. E de la sine înțeles că pentru un francez de rând pasajul era doar o scurtătură spre serviciu, pentru mine însă, sosită în oraș pentru puțină vreme, era un loc de examinat, și odată cu investigarea bagatelelor aveam să mă observ și pe mine în această situație inedită, încorsetată fără voie, în acțiuni și speram nu și în gânduri. Sunt atâtea căi de-a fi liber, mi-am zis. Și nu mă refeream la aleile colorate pline cu tot felul de nimicuri și cafenele, nu, mă refeream la aleea din mine care decisese să se unească cu celelalte, subit, dintr-un spirit al fraternității m-au cimentuit toate vreme de câteva ore. Prin urmare, nu aveam de urmărit săgeți ca prin sălile muzeelor, deși mie așa mi se părea, un muzeu viu, în timp real, la care participam și eu, ci puteam să fac ce voiam. Îmi imaginam culoarul ca pe o pânză de păianjen care ne prinsese în ea și pentru un timp avea să ne ia din sevă, să ne golească, dar în timp ce savuram cafeaua mi-am dat seama că lucrurile stăteau chiar invers, eu nu doar că beam din lichidul negru dar și inhalam vaporii ploii, aburii croasanții, sporii de mucegai, sorbeam din izul istoriei, din simpla ședere la o masă. Transpiram nu doar eu, semn că în mine se întâmpla ceva, poate îngrădirea era de vină, ceva ce nu-mi convenea și trebuia scos, dar la fel și geamurile, scoteau și ele la suprafață o peliculă, o membrană, un fel de protecție, era clar că nici lor nu le plăcea atâta lume. Sunt atâtea căi de-a fi liber, îmi repetam. Cine se gândea la asta, ar fi trebuit să fiu în cu totul alt loc, dar captivă aici înțelegeam altfel libertatea. Și chiar dacă mă duceam, mă întorceam, priveam din alte unghiuri, perspectiva se schimba de fiecare dată, mă amestecam cu oameni, cu pereți, cu umbrele și nu era ca și când dacă mai merg încă o dată sau în sens invers mixtura era alta, încâlcitura era perfectă de fiecare dată. Nu era o simplă plimbare și ceva cu mult mai dezinvolt, deși încătușată, cumva era o abatere de la normă, o slobozenie pe care nu o cunoscusem, rămăsesem aici surprinsă de ploaia torențială, nu aveam de gând nici să cumpăr și nici să mă plimb confuză, așa că alesese să beau o cafea. Desigur, rostul acestui coridor era de-a scurta drumul, dar era mai mult un truc, dacă aș fi ocolit aș fi parcurs cei aproximativ 200 de metri pe care trebuia să-i evit în câteva minute, dar în acest fel am pierdut mult mai mult timp, prin urmare, rostul gangului nu era de-a scurta drumul, și, chiar dacă nu ar fi plouat, magazinele m-ar fi oprit din mers. Acest pasaj m-a înnoit, nu neapărat datorită unei bluze pe care am achiziționat-o din lipsă de altă preocupare ci mai ales a deschis în mine ceea ce habar nu aveam că există, o poartă latentă, aproape adormită care aștepta să fie trezită. Timpul nu mai exista, toate simțurile erau antrenate, ochiul, urechea, nasul, aceste organe își făceau de cap mai mult ca oricând; muzica, mirosul patiseriilor, plasticitatea peisajului, jocul pe care l-au făcut împreună m-au țintit în mijlocul lor. Și pot pune pariu că fiecare trecător se simțea acolo în mijlocul universului, pus pe cruce, desăvârșit, fără vreun scop, doar acela de-a pierde prețiosul timp într-un angrenaj atât de viu încât pironirea nu avea nicio legătura cu moarte, ci dimpotrivă, de altceva mult mai subtil. O alee deschidea altă alee, o alta și o alta, până când, în mrejele acestei arhitecturi psihedelice din care și corpul meu făcea parte m-am dezmeticit într-un târziu într-un spațiu lipsit de generozitate pe care nu-l recunoșteam, strâmtorată nu doar de pereți, mă rătăcisem, așadar, prin venele orașului, pulsam și eu odată cu el din aceeași inimă. Oamenii continuau să intre din ce în ce mai mulți, toate rasele, toate culorile, și eu care eram deja acolo de ceva timp mă simțeam de parcă câștigasem ceva și trecusem linia de sosire înaintea lor, o adevărată arcă a lui Noe care scapă specia de primejdie.

Prima dată intrasem prin acest tunel ca printr-o spărtură oarecare care avea să-mi faciliteze deplasarea, însă când picăturile de ploaie mi-au amenințat hainele am făcut câțiva pași înapoi dând ochii frontal cu „inamicul”, astfel că migrația mea abia acum începea.

Pe măsură ce înaintam înlăuntrul acestei menghine dintre cer și pământ, contradicția perfectă, de la acoperișul de sticlă până la trotuarul mozaicat, deloc aspru, lucios, limpede ca suprafața unui lac înghețat, îmi dădeam seama că mii de pași căraseră bagaje, povești, aproape 200 de ani, iar el dimpotrivă, devenea mai strălucitor. Treceam în revistă tot ce puteam cuprinde ca pe un nou alfabet pe care doream să-l învăț cât mai repede mi-am dat seama că manifestările exterioare ale oamenilor sunt și ele înăbușite, nimeni nu striga, nu se certa, era liniște, numai câteva acorduri ale unui muzician pe care nu-l vedeam umplea golul, umiditatea și notele subtile făceau aerul plasmatic și aveam impresia că înotam. Timpul plutea precum aburii deasupra pământului, încet și instabil, puteam băga mâna prin el ca prin vapori să-l apuc dar nu am încercat știind că e fără izbândă, la fața locului mă încurcam în trecut și viitor alături de o îngrămădire dezordonată de turiști de toate felurile. Poate că asta făceam, descopeream nu doar o lume refugiată, retrasă în ea însăși dintr-un amor propriu, comercial ci mai mult consolare, mângâiere, iubire de sine, rai și iad în același timp. Această trecătoare era nu doar între clădiri ci era ca o fisură în timp. Vânzătorii încercau să o astupe cu ceva să-ți ia ochii, să distorsioneze realitatea, aceea de a fi ademenit până la prizonierat în această lume edenică. Vitrinele erau romanțate în fel și chip, danteluri și briz-brizuri idealizate până la umor, nimic nu mi se părea purtabil, viabil și deci nevandabil, cel puțin pentru mine care veneam dintr-o lume unde hainele de serie uniformiza până la anulare. Zeițele și nimfele încă mai lâncezeau pe pereți să fie îmbrăcate, mă gândesc că acești croitori pentru ele coseau. Pe de altă parte, pe ziduri, se mai vedeau însemne ale altor culturi din alte țări, care nu erau decât niște semințe puse la încolțit în cultura franceză din loc în loc, un fel de a lua aminte, suntem și noi aici. Falia care despica zidurile se făcea simțită și pe mijlocul burții mele, ceva îmi tăia respirația de fiecare dată, cumva frica de necunoscut, îmi spuneam, dar era mai mult spaima că nu mă cunoșteam în situații ca aceasta, subit sub picioare un coridor cu furci caudine, mai mult un ungher în care trebuia să-mi fac loc, să mă împing printre alți oameni pitulați și ei. Orele treceau și teama se transformase irefragabil în plăcere, retragerea sub acest adăpost fusese mai mult în carapacea mea, mă feream să nu ating oamenii, să nu-i deranjez. Faptul că, deși ziuă, era întunecat, din pricina norilor plini de apă, atmosfera noir mă amuza, gândindu-mă la legendarul afiș, dar mai ales ales la o pisicuță neagră care venise de niciunde lângă mine. Refuzam să cred că mintea îmi juca feste și că tot ce doream mi se întâmpla ca prin minune, pentru că zaharnița care-mi fusese adusă pe masă lângă cafea era chiar cu pisicania celebră, și mă gândeam ce ar fi să apară una vie, și chiar apăruse doar din acel senin al surprizei plăcute în concordanță cu mediul ambiental. Aveam să aflu că aparținea cafenelei și atunci am revenit pe Pământ. Pasajul era un oraș în oraș, la fel devenisem și eu, gravidă cu o altă femeie care-mi apăruse brusc și frontal în față ochilor, oponentă mai ales mie însămi: întortocheată, cochetă, fragilă, chiar frivolă. Luasem câte puțin din fiecare lucru: din librării, din anticariate, fotografii alb-negru, pălării, berete, tablouri, brichete, ecleruri, timbre, vederi, magneți, dar și gadgeturi, și nu numai atât, încrucișarea nu fusese neapărat a două căi de circulație ci mai mult a mea cu mine. Iar acest incident sau fragment de text, la rândul lui un pasaj dintr-un roman va conecta câteva călătorii despre care voi scrie la momentul potrivit mai mult: Tunelul se lipea de tălpi, se prelungea în mine și nu mai puteam ieși, la început fluctuant și ezitant, precum un animal fără stăpân care vrea să fie luat acasă și se gudură neîncetat dar nesigur de gestul final, am zis să-l târăsc până aici pe foi să văd de ce e în stare amintirea lui.

Acum 20 de ani, într-un oraș din Orientul Apropiat, fiecare moschee avea un muezin al ei, fiecare loc sfânt, așadar, avea vocea lui, una mai subțire, alta mai răgușită, alta mai puternică, alta mai înceată, după cum era fiecare om, știam că una începea cu o secundă înaintea alteia, după cum era dispusă pe punctul ei cardinal, azi însă, din pricina tehnologiei, orașul răsună prin boxe la unison cu același timbru vocal. Cândva știam pe ce stradă sunt după o recitare în anume fel, după vocea ușor recognoscibilă. Dar de câțiva ani, nu mulți, 4, 5, sunt în centru și am impresia că sunt la periferie sau sunt la periferie și am impresia că sunt în centru. Și această uniformizare a dus, cel puțin pentru mine, la pierderea orientării în spațiu. S-a mai pierdut o particularitate, îmi spuneam, apoi în scurt timp am observat că orașele răsunau la fel, și în final toată țara era condusă de aceeași voce, mă tot gândesc că poate pe criteriul: Dumnezeu e unul! Cine știe! Este? Sau vorbește prin toate vocile oamenilor?! În doar câteva ore acest lucru se întâmpla chiar aici, în trecătoare, eram omogenizată în textura ansamblului, vânzătorii îmi zâmbeau ca și când eram de-a casei, renunțaseră să-mi mai vândă ceva, știau că sunt și eu pe acolo, egalizată în decor, fără asperități, limpede, clară, probabil vedeau prin mine ca prin pojghița unui om rece, lipsit de căldură, totuna cu pardoseala, cu zidurile. Dețineam, desigur, un pașaport inedit, fraudulos, pe care ei mi-l dăduseră din câteva clipiri, eram de-a lor și trebuia nu doar să fiu tolerată, ci și ajutată. Ei între ei se salutau, își făceau cu mâna, cu ochiul, era o amestecătură de rude, prieteni, și deodată eram luată în acest aluat despre care nu știam cum va crește, dacă va crește, ce fel de pâine sau prăjitură va ieși. Așa s-a făcut, că unul din comercianți, alături de care era soția lui, doi oameni trecuți de 70 de ani, m-a invitat să stau pe un scaun, „chiar dacă nu cumpăr nimic”, așa s-a exprimat, ca să fie sigur că voi accepta. Nu era curios despre viața mea și ce căutam, bănuia, că din pricina vremii, dar era curios să-mi vadă reacția în timp ce-mi povestea tot felul de întâmplări petrecute aici, ba un incendiu, ba o crimă, dar și lucruri bune, precum o nuntă, și chiar el își cunoscuse soția aici în urmă cu foarte mulți ani, și drept mulțumire acestui loc, sacru, decisese, în numele acestei întâmplări, să deschidă un magazin, ca, spunea el: „norocul să fie la el acasă”! Distanța dintre mine, turista, și cea care devenisem în câteva minute se estompase, mă simțeam în largul meu printre fleacuri. Nu că ar fi fost mizerie, nu era, dar lucrurile mici, cele pe care le întorci pe toate părțile și te chinui să vezi ce scrie, unde sunt fabricate, din ce sunt făcute, cât costă, apoi te întrebi: cei asta, iar vânzătorul îți vede uimirea și se oferă voluntar să explice, deși nu ceri. Momentul acela când cauți în tine rezolvări, soluții, drumuri, apar emoții, amintiri, se ivesc părțile montabile, demontabile, craniul de la sine un lego încearcă non-stop să construiască bucata corectă, să se reconstruiască și nu-i iese din prima și iar încearcă, și după atâta muncă jocul e spart brusc de un răspuns banal. Lucrurile infime pentru care lupt mult să-mi dau seama ce sunt îmi plac și azi fără să știu de ce, când după multe calcule, strategii, analogii care se fac fără voia mea și mintea se transformă într-un adevărat câine polițist căreia i-am dat haina unui infractor să o miroasă, evident o ia pe unde nu te aștepți și după ce trece prin tot felul de capcane, mirosuri, la final dă din coadă cu replica: Aha! Aha, asta era, cum nu mi-am dat seama! Și râd. Râd mult de prostia mea. Bătrânul mă unduise discret prin multe situații, de la lacrimi, la bucurie, cu bune și rele, și acest spațiu închis al minții care se desfăcea în fața mea cu toate ascunzișurile, nu mă făcea să cred decât că și el era parte din această construcție, o cariatidă vie care susținuse nu doar pereții ci mai ales comerțul. Mintea lui cu încrengăturile și întortocherile mă determina nu să-i caut ochii, ci ferestrele clădirii, când și când mă aplecam în afară să înțeleg mai bine, dar și în mine, pentru că, fără echivoc, sângele meu avea întâmplările lui, cu asemănări, deosebiri. Trebuia să fac alegeri să cred, să nu cred, să plec, să mai stau, eram gâtuită de atâtea povești, de forța lor, culmea, venite dintr-o voce obosită, subtilă, sinuosă, abia auzită, mai mult un foșnet. Traseul meu, de-acum sartrian, era cu mult mai lung și mai anevoios. Apoi a trecut un coșar, m-am trezit vorbind: uite că mai există, dar bătrânul mi-a spus că nu e coșar ci un muncitor care repară aparatele de aer condiționat, oricum un om al acoperișurilor, am completat eu, și el a spus râzând: asta înseamnă că sunt și eu. Cu acest prilej, cumva, bătrânul se salva în prăvălia lui, șerpuia când înăuntru, când în afară, când râdea, când plângea, se arunca zi de zi în diverși oameni, cum fusesem și eu, cerul lui pentru o vreme în care planase, și revenea la adăpost ca la rădăcina unui copac, ascuns, în întuneric, de teama altui adăpost cu mult mai mare, pentru că nu de puține ori s-a ridicat de pe scaunul lui cu ochii mari să se uite pe ușă: Corinne îl place pe Ismail, a spus el, referindu-se la vecinii lui, pesemne că-i urmărea, apoi se întorcea la locul lui pe scaun unde se reîntregea zi de zi, se însănătoșea, până se împăca cu lumea prin mine sau alții; a doua zi aveam să-l văd stând de vorbă cu altcineva la fel de „special”. Tunelul era ca burta unui anaconda, a cărui digestie ține câteva zile sau chiar câteva săptămâni și are nevoie de un loc cald ca metabolismul să se accelereze, așa arăta acest loc, mereu cu vietăți proaspete care intrau și intrau, nemestecate și care se zbăteau încontinuu, fiecare pentru bucata lui de fericire, o ciocolată caldă sau un suflet rătăcit.

Încă ploua, picăturile se auzeau pe sticla acoperișului destul de tare, ca bătăile unei inimi speriate. Un animal care își înfuleca prada. Dar, la fel cum în lanțul trofic lumina și ploaia hrănesc iarba, iarba e mâncată de lăcustă, lăcusta de broască, broasca de șarpe, șarpele de vultur, și la final ultimul consumator este ciuperca; și tunelul, tot în acest fel, era devorat de otrava gândurilor.

A doua zi, am revenit de bună voie, era soare, lumina zenitală un plus, lume, desigur, mai puțină și oamenii fără alura deținuților fără scăpare, mai descrețiți la frunte încât le puteam citi gândurile – euforia unei zile de vară. Pisicuța neagră fusese călcată de o mașină, farmecul acela tenebros, la fel, dispăruse și el. Mi-am cumpărat o zaharniță identică cu cea din ziua anterioară și am plecat spre hotel nu doar cu un suvenir în geantă ci și cu un gol care săpa deja galerii.

Poate ați văzut, dar golul caută alt gol, data viitoare trebuie să fiu mai atentă, cine știe prin ce crevase mai nimeresc, oricum, asta nu-i treabă de turist: să mergi prin pasajele din Paris ai nevoie de un echipament special, frânghii, mască de oxigen etc, trebuie să te recapeți de fiecare dată 😊

(sursa foto: https://fr.depositphotos.com/vector-images/chat-peur.html)