Bărbatul stem

Dragostea născuse în el un om care în realitate nu exista, și tot ea, la un moment dat l-a distrus, lăsând mereu loc acelui bărbat stem care se mula după dorința oricărei femei. Dacă o colegă de serviciu îl ruga s-o ducă acasă cu mașina el o ducea, dacă la o petrecere o femeie de pe margine dorea să danseze el simțea și o invita, dacă o amică dorea la miezul nopții să facă chat cu el, el plusa şi-i dădea web-ul, dacă soția dorea în excursii se conforma, era oriunde și oricând pregătit pentru satisfacerea eternului feminin. Bărbatul stem, așa cum i-am spus, putea lua forma oricărei dorințe feminine în speranța că va ieși ceva. Ceva, fiind egal cu o aventură, nu conta cu cine sau unde, subsolul casei unui prieten era locul ideal sau o baie de la serviciu, idem.

Într-o zi s-a îndrăgostit, dar bărbatul stem era la locul lui de neclintit, dragostea nu făcea decât să-i acopere un mic gol, iar multele femei ca nişte ulcerații care-i mâncau din carne, dar pe care le adunase meticulos în preajmă, nu reușiseră s-o închidă. Cu timpul, femeile au învins, una peste alta s-au pus în fața ferestrei până i-au întunecat mintea şi i-au acoperit tot corpul. Gabriel nu mai exista, era un puroi de femei. Vai, Andra mă simpatizează, Alexa îmi scrie, Geanina e topită, apoi vânzătoarele cu care glumea, soțiile amicilor pe care le consola, cântărețele din clipuri pe care le savura, dansatoarele din barurile de noapte, prostituatele la care mergea uneori, nelipsitele actrițe din filmele porno, toate erau pentru el și pentru toate își făcea timp, și tot așa bărbatul stem nu mai știa în ce parte să-și împrăștie celulele și forma cărei femei s-o mai ia. Dragostea rămăsese un abur care-l deranja și trecea cu mâna prin el, doar-doar se epuizează mai repede, până când fumul nu s-a mai văzut, iar acel bărbat îndrăgostit a dispărut, lăsând loc și mai mult celui care era dintotdeauna prezent și care lua chipul și asemănarea fiecărei femei pe care o aducea în viața lui. Când Irina povestea toate astea unei prietene, pe ecranul telefonului ei apare un mesaj de la Gabriel: Fuck you! Dovada cât mai clară a faptului că el era în lumea lui plină de femei orbitoare iar Irina trebuia să dispară, fusese consumată. Gabriel nu ținea cont prea mult de cum arătau, slabe, grase, orbitor însemna a fi disponibil, și pentru un timp acest întuneric – pentru el, lumină – îi lua mințile, îi plăcea orbirea nespus de mult și-i era indiferent prin cine-și satisfăcea mica nebunie. Așa se întâmpla acum cu Dănuța, noua cucerire, o cunoștință mai veche, soția unui amic din grupul lui, căsătorită de ani buni cu un israelian mai în vârstă, pe care mai nou o lua în excursii pe motiv că sunt prieteni de familie. Ca să poată trăi, Gabriel, se flanca de femei, avea mereu una gata pregătită să-i scrie sau să vină la el, gata de excursii. Din tot amalgamul acesta se găsea una să accepte, dar mai pe scurt, se folosea de ele, pentru ce altceva, decât pentru capriciile mediocre: Ia uite cine sunt eu, ia uite ce pot eu. În acest mod îşi bătea joc, nu de el, el nu conta, el era disipat în femei, viața lui era cărată ba de una sau alta, ci de soţia lui, o veşnică şi umilă servitoare, de altfel fusese fată isteață, dar cu timpul o dresase şi ajunsese la depresii repetate, lua pastile, opiu, numai să nu mai vadă realitatea. Gabriel nu avusese curaj să se despartă de ea, pentru că avea bani, dar le spunea amicilor că ar fi fericit să o aducă la atâta disperare şi anxietate, încât să o vadă internată la un sanatoriu. Nu era însă departe de acest scop.

Irina fusese și ea una dintre aceste femei, înghițită de malaxorul de tocat carne, omogenizată în pleiadă, consumată și apoi aruncată la deșeuri.

Irina nu era dependentă de el ca om, fizic, cu carne și oase, orice fotografie îi era străină, dacă îi arătai fotografia a 100 de bărbați, pentru ea Gabriel putea fi oricare. De altfel, fotografii cu el stăteau prin sertare, una era chiar pe șemineu într-o ramă strălucitoare și era acolo la fel ca orice alt bibelou. Fie că se uita la poza lui sau la o vază goală, era același lucru. Irina era însă dependentă de fantoma de la telefon, de vocea, cuvintele frumoase și mai ales de visuri. Corpul îl înlocuise repede, deși nu-i dusese lipsa niciodată, nu știuse nici cum e cu el, nici fără el. Fizic era foarte bine, nu avea emoții la pozele sau cadourile de la el, nici măcar nu le aruncase, uitase de la cine sunt. Îl uitase fizic pentru că fizicul lui nu existase între ei, nu lăsase urme. Îi lipseau scrisorile, mesajele, îi lipseau de fapt minciunile și lumea mirific-artificială pe care Gabriel i-o promisese. Fusese învățată să creadă în minciuni ca în rugăciuni și deodată rugăciunile se evaporaseră, iar asta durea, durea al naibii, mai rău ca o tăietură în carne.

– Pentru că dacă nu ți-ai dat seama, aici nu discutăm despre fizic, corp, piele, inima, creier, nu, aici vorbim de unde, vibrații, comunicare, care nu sunt ale unui singur om, legătura asta este între două persoane, emițător și receptor.

– Și totuși, v-ați văzut de multe ori…

– Da, dar în dragostea asta, cel puțin pentru mine, corpul lui nu există.

– Nu pot înțelege cum poți renunța la corp și să rămâi doar cu ideile lui.

– Nu, nu am renunțat eu, a dispărut pur și simplu, nu e în mintea mea.

– Acum înțeleg…

– Pentru a exista la acest nivel e nevoie de doi poli, unul negativ și altul pozitiv, râdea Irina, povestindu-i mai departe prietenei care părea profund stupefiată, găsind personajul cel puțin narcisist, dacă nu psihopat. Narcisistul e seducător, îi place să şocheze femeile din jur cu trupul şi poveştile lui, pe care le consideră extraordinare, dar el e un mincinos prin definiţie. La fel cum psihopatul nu se întoarce la victimă şi caută mereu şi mereu alte prăzi, Gabriel totuşi avea nevoie de soție, fără ea nu avea casă, maşină, ar fi fost pe drumuri, nu era atât de inconştient.

– La fel ca doi copaci care nu se ating și totuși se polenizează, albinele fac asta, în cazul tău, Irina-Gabriel, cuvintele avuseseră acest rost, al împlinirii lor.

– Da, am rămas gravidă cu visurile și acum le port singură, el nu mai e, sau mai bine zis nu mai poate fi, am renunțat, dar visurile mă întreabă dimineața: Noi ce facem? Noi ce mâncăm azi?

– Ai fi putut să le înlocuiești, așa cum ai înlocuit corpul.

– Vezi tu, nu pot, sunt în sânge, mai ales că nu doresc să ucid, aș ucide o parte din mine, eu fac parte din vis, bucăți din mine sunt cărămizi ale lui.

Irina era genul care găsea soluții la orice, așa că gândul că ar putea să le înlocuiască i-a dispărut și a început să lucreze singură la visurile pe care le construise cândva cu Gabriel.

În primul rând, a călătorit acolo unde el îi promisese că o va duce, astfel că acum avea fotografii cu Dunărea, soarele, pensiunea „Anotimpuri”, pe care ei cândva o bifaseră pe hartă ca să fie văzută, toate astea erau exact cum și le imaginase, avea în nări mirosul de pește, pielea lui Tudor arsă de soare. Și așa, încet-încet, Irina scotea visurile din ea ca pe niște ghimpi care-i infectaseră ușor zona pe unde intraseră.

În fiecare zi bifa:

– Ia să vedem ce mi-a mai promis…, spunea Irina pentru sine, fără să fie auzită de Tudor și lua lista lungă de visuri și tăia din ele cu creionul de la hotel care stătea mereu pe noptiera ei.

– Ce bine….

– Sunt chestii despre care oamenii nu vorbesc…, spuse Tudor privind-o pe Irina ca și cum ar fi privit printr-o fereastră necunoscută pe care se uita prima oară, așteptându-se la orice fel de peisaj să-i poată sări în față.

– Despre ce nu vorbesc oamenii? îl întrebă Irina, în timp ce-ți usca părul lung, negru și spumos într-un prosop alb, mare, care-i acoperea și fața, și jumătate din corp.

– Despre visuri!

– Da, e penibil, nu?

– Nu am auzit pe nimeni pronunțând cuvântul vis, poate plan, dorință, proiect, concediu, dar nu vis.

– Da, pare romantic, așa pentru proști, dar să știi visul nu e un simplu concediu.

– De când ai lista asta cu visuri?

– De mică!

Desigur, Irina mințea, o avea numai de câțiva ani, de când îl cunoscuse pe Gabriel.

– Ce bine de tine că le-ai notat.

– Da, eu notez aproape orice.

– Știu pe pielea mea, râdea Tudor.

– Ai văzut ce bine e să știi exact ce ai de făcut…

Irina avea obiceiul să facă bilețele pe care scria pozițiile sexuale pe care urma să le facă împreună cu iubitul ei, bilețele mici, galbene, pe care le întocmea cu grijă, le amesteca în mijlocului patului cu un singur deget și le rotea, le rotea într-un fel senzual și-l ruga pe Tudor să extragă unul. Tudor devenea și mai curios și mai nerăbdător să vadă ce-i pică.

– Jocul ăla ar trebui să-l folosesc și la visuri. De azi înainte așa am să fac, am să notez pe bilețele galbene visurile care mi-au mai rămas de îndeplinit și extragem… ce zici?

– Ești foarte talentată, adică ai idei, imediat legi lucrurile… nu stai pe loc, acționezi, nu mori, te salvezi…

– Eu? Da…

Recunoscu Irina pe loc, fiind o fată perspicace.

– Îmi place asta la tine!

– Da, m-au învățat ăia la facultate cum să supraviețuiesc, dar, ca să vezi ghinion, nu era în niciun manual capitolul: Visurile.

Irina făcuse Academia Militară, fusese în zone de conflict mulți ani, știa regulile de război așa de bine, încât le aplica fără să vrea și în viața de zi cu zi, dar în afară de asta, era o luptătoare. Gabriel îi înfipsese luni de zile cuțite după cuțite, după regula: Loveşte, loveşte până „adversarul” renunță, pe care ea și le scotea singură și dimineața era ca nouă, prezentă iar în viața lui, spre marea lui mirare, iar el rămas stană de piatră inventa pe zi ce trecea minciuni și mai mari, și mai mari, până când a fost luat de balonul evident gol al propriei denaturări și s-a pulverizat în aer odată cu el. Irina atât mai rămăsese, un adversar. O altă regulă simplă de război pe care se pare Gabriel, orbit să inventeze noi tactici, noi croşee, o uitase: Nu îți subestima niciodată partenerul sau Nu-i întoarce niciodată subit spatele, iar asta avea să-l îngroape. Irina rămăsese doar cu visurile, pentru ele nu avea pregătire de niciun fel, deși la un moment dat visul putea fi asimilat ca o cicatrice care trebuia tratată imediat. Așa că rămăsese să o ia la pas cu Tudor, adică încet, încet, cât timpul le permitea să îndeplinească visurile. Tudor era o prezență plăcută, aproape diafană, spre deosebire de Gabriel care o torturase ani de zile, el părea blând, și nu pentru că erau la început, se cunoșteau de copii, din pricina asta își permiteau multe obrăznicii. Dacă Tudor o săruta în treacăt prin cameră, Irina îi spunea ștrengărește: Vezi că te spun lui taică-tău sau dacă îi prindea în joacă mâinile la spate într-o imobilizare destul de plăcută, Irina îi spunea că va fi pedepsit să fure niște cireșe, apoi Tudor spunea: Ce bine că nu am de sărit niciun gard, cireșele sunt sânii tăi.

Irina ieșea de pe fundul apei la mal, dar mai ales malul acesta îl atingea ori de câte ori bifau o realizare de pe listă, astfel că în viitorul foarte apropiat apa tulbure și învolburată avea să sece.

Timp de trei ani, Irina fusese luată cu forța în ringul minții lui Gabriel și lovită în toate felurile posibile, din toate colțurile, din toate unghiurile, profitând ba de întuneric, ba de prea multă lumină, scoțând avantaje din orice situație și profit nonstop din suferința ei. Gabriel știa toate tehnicile micimii umane, trăise într-un cartier dosit al Bucureștiului, acolo unde te bați și pentru o gură de aer curat, pentru că în jur miroase numai a gunoi. Într-o zi, a reușit să scape din cușca lui, care pe zi ce trecea își înălța grilajele tot mai sus, soarta a iubit-o și i-a oferit o nișă pe unde a fugit instantaneu, fără să arunce măcar o privire locului plin de mizerii și șobolani morți, acolo unde el o ținuse ascunsă. Gabriel e încă în ring, dă pumni în aer, cu speranța că poate o nimerește și așa. După ce a plecat, locul Irinei a fost luminat de un reflector, apărut de niciunde, poate din amintirea ei, ca și cum ea ar mai fi încă prezentă acolo… și el continuă și azi să lovească cu pumnii în lumină.

(sursa foto: twitter.com)