Banchiza

Cum m-am trezit, primul gând a fost să ies afară să-mi cumpăr câteva topuri de hârtie, dar cum frigul era destul de drastic am mers aproape, în cartier. Orașul era cavernos, înghețat, aproape malign, ca și cum ceva dramatic se întâmplase peste noapte; solemn și surd în același timp. Mergeam repede și, cu cât înaintam, păream țeapănă, nemișcată, amestecată cu orașul, lângă mine blocurile erau înșirate funerar. Citeam ca într-o litanie, B12, B14, apoi după colț, U22, căutând librăria. Această trecere în revistă lungă și monotonă o făceam cu voce tare vrând să păcălesc și, prin acest gest să anihilez ceea ce era în jurul meu. Mai ales frigul, și cu cât citeam numerele blocurilor, cu atât uitam de tremurul care-mi clănțănea dinții.

O doamnă în vârstă îmbrăcată în palton și cu un fular pus în jurul gâtului, tricotat din lână albă, venea încet înspre mine, într-o mână ținea o lesă cu un cățel de talie mică și în cealaltă o pungă albă cu 4 pâini. Mergea încet, foarte încet, uneori se oprea, încât aveam impresia că și frigul se oprea odată cu ea. Pentru câteva secunde a stat locului să mă întrebe ce caut, oricum s-ar fi oprit:

-Căutați farmacia? E după colț.

Mi s-a adresat crezând că eu, în rapiditatea mea, numai o farmacie puteam să caut, își închipuia, probabil, pe cineva cu febră în familia mea și că aveam nevoie urgent de un medicament.

-Nu, mulțumesc, merg la librărie.

-E tot acolo. Au adus și pâinea.

-Deja?

-Da, eu stau peste drum și de la prima oră stau în casă îmbrăcată privind pe geam și când văd mașina de pâine cobor imediat, să fie caldă.

Judecând după mersul ei, cu siguranță, până ajungea acasă pâinea se răcea, îmi plăcea să cred că bătrâna își făcuse din mașina de pâine un fel de țel, un fel de tratament al bătrâneții. O aștepta în fiecare zi, deja îmbrăcată, nerăbdătoare să iasă din casă. Cunosc sentimentul, am avut și eu o asemenea mașină de pâine, dar eu îi spuneam iubit.

M-am oprit din mers pentru că femeia povestea frumos acest episod matinal din viața ei. Părea binedispusă de pauza companiei mele, în timp ce-mi suflam în palme cățelul s-a apropiat de piciorul meu drept.

-Ați luat pâine și pentru cățel?

-Ciudat, toată lumea mă întreabă la fel. Doar pentru mine și câtiva porumbei care vin pe balcon, el nu mănâncă pâine.

Timp în care își întoarce capul spre el pe un ton puțin moralizator:

-E singurul din bloc căruia nu-i place pâinea. Până și profesorii universitari mănâncă.

-Poate știe vorba aia: pâinea prostește.

Am râs amândouă și ne-am luat rămas bun foarte scurt.

La prima oră oamenii păreau bătrâni, poate nu erau, dar din cauza hainelor nu le mai vedeam seninătatea chipurilor, mergeau uitându-se în jos ca în urma unui car funerar, astfel încât frigul să nu le intre în fețe. Frigul devenise un vehicul terestru, încăpător cât pentru tot orașul și ducea cu el, încet și sigur, parcă la un loc de veci. Oamenii se urmau unii pe alții, încă adormiți în acest cortegiu sepulcral, fără șovăieli, aproape muți, spre stația de metrou. Eram singura care nu făceam parte din cavalcada orașului la ora aceea frigidă, matinală. Când am ieșit din librărie m-am ciocnit de un bărbat, care la fel, mergea uitându-se în jos, îmbrăcat gros, nu mi-am dat seama ce vârstă avea sau dacă părul era grizonant, cert e că în timpul atingerii și-a ridicat capul atât cât să văd că suferea de leucom, o boală a ochilor care încețoșează privirea din cauza petelor albe și poate duce cu timpul la orbire.

Ajunsă acasă, faptul că aveam 4 teancuri de hârtie puse jos lângă masa de scris îmi dădea un confort sporit, brusc casa mea era mult mai încăpătoare, pereții se lăbărțaseră de-odată și suprafața apartamentului crescuse simțitor. Când dau cu nasul de frig mă zgribulesc și trag mânecile puloverului cât mai mult peste mâini, asta aveam să fac o vreme chiar și după ce ajunsesem acasă. Eram liniștită, foile goale, avide, voluptuoase, în așternutul virginal, de zăpadă, nu erau decât pojghițe pe care aveam să alunec în lumi pe care cu mâna mea aveam să le construiesc. M-am dus spre fereastră cu hainele groase, de stradă, încă pe mine și am văzut mașina de pâine. Încă nu plecase, mă gândeam că în situația puțin probabilă de-a veni alta într-un timp așa scurt nu era plauzibilă. Cartierul nu era foarte populat și, cu timpul, vânzătoarea știa cu aproximație câte pâini să comande de la fabrică. Pe mașină scria: Fabrica: Franzela – pâinea noastră cea de toate zilele. După care erau înșiruite tot felul de specialități, covrigi, covrigei.

O simplă arcuire peste imensitatea orașului și el m-ar fi făcut iar parte, cunoscând acest risc am decis să plec de lângă fereastră.

Hârtia mă aștepta lângă masa de scris ca o banchiză care m-ar fi dus în altfel de noian. Cu acestă mică bucurie: Nesfârșitul pleacă din camera mea, m-am dus să-mi fac un ceai din flori de trandafiri, în care aveam să pun miere și două felii subțiri de lămâie. Camera mea are un pat pentru o singură persoană, de lustră am agățat câteva foi A4 cu desene, o umbrelă viu colorată, un nor în care se joacă doi copii, o plasă de păianjen și un cub. Le privesc din pat și de fiecare dată le dau alt sens, la fel cum zilele pe care le încep de foarte dimineața și până seara ar putea avea multe, felurite trăiri. Ce poate fi mai diafan decât să văd cum picură norul de hârtie tot felul de cuvinte, la început firave, ca firele de iarbă sub mantia de nea, apoi obraznice spre soare, chiar la masa de scris.

Amintirile se depun pe foaie în mod natural, nimic spectaculos în grația lor, vin spre casă așa cum vin seara turmele de la pășune, alene, saturate, gata de muls; se împing de la spate unele pe altele, până când fiecare ajunge unde-i e locul.

Numai că și amintirile sunt tot un fel de pete pe retină, tot un fel de leucom, pentru o vreme tulbură și mă lasă fără discernământ, cu timpul mă vor orbi cum orbește orice otravă. Un anumit miros sau un anumit gust, de obicei, mă teleportează în locul unde am luat contact prima oară cu acest miros sau acel gust. Mi s-a întâmplat să mănânc undeva, la un restaurant total necunoscut, și, deodată, un iz de cimbru verde mi-a amintit de mâncarea de roșii făcută de bunica, chiar am revăzut-o și pe bunica cu basmaua ei colorată. Amintirile au tendința de a fermeca și de a mă lăsa fără discernământ câteva secunde, dar sunt fel și fel, și toate alunecoase ca peștele în apă, nu le poți prinde când vrei. Cu timpul, peștișorului de acvariu viu colorat nu-i mai ajunge mediul strâmt al vasului cu apă și se revarsă în ocean, așa cum și amintirile uneori invadează tot corpul și eu, în delirul meu, le las să-și facă de cap. Cu timpul se camuflează, devin urâte și pot sta nemișcate foarte mult timp, până prinde un moment slab. Peștele-piatră se deghizează în stâncă și așa își maschează corpul foarte bine, este carnivor și este cel mai veninos pește; și aducerile aminte au același comportament nocturn și mai ales veninul puternic. Și totuși amintirile mi se dezvăluie tocmai pentru a renaște mereu, mereu.

Apoi am pus capul pe banchiza mea și am plecat lăsând în urmă orașul cavernos, înghețat, aproape malign.

(sursa foto: crossconnectmag.com)